Category Archives: Psihologie judiciară

Criterii obiective pe care instanţa le ia în considerare pentru a stabili interesul superior al copilului în situația familiilor care se destramă prin divorț

Pentru a stabili care este interesul superior al copilului, instanţa ia în considerare o serie de factori, printre care:

• Ataşamentul, legăturile afective existente între părinţi şi copil
• Capacitatea şi disponibilitatea părintelui de a oferi copilului afecţiune
• Capacitatea şi disponibilitatea părintelui de a satisface copilului nevoile materiale, asistenţa medicală, îngrijirea etc.
• Capacitatea şi disponibilitatea părintelui de a menţine stabilitatea şi continuitatea mediului de viaţă a copilului (casă, şcoală etc.) şi a relaţiilor cu rudele (familia extinsă)
• Starea de sănătate fizică şi psihică a părintelui, eventualul abuzul de substanţe
• Istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţa asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor
• Preferinţa rezonabilă a copilului, în cazul în care instanţa consideră că acesta are o vârstă suficientă pentru a-şi exprima opinia
• Dorinţa şi capacitatea părintelui de a încuraja şi facilita o strânsă şi continuă relaţie a copilului cu celălalt părinte
• Violenţa în familie, indiferent dacă violenţa a fost îndreptată împotriva copilului sau acesta doar a asistat la violenţă.

Motive intemeiate ca instanţa să decidă exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte:

• Alcoolism, boală psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte
• Violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte
• Condamnări pentru infracţiuni privind traficul de persoane, droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni cu privire la violenţă
• Orice alt motiv care prezintă un risc pentru copil, care ar deriva din exercitarea autorităţii părinteşti de către acel părinte.

Criterii operaţionale care reflectă calităţi ale părintelui:

• Experienţa pozitivă ca părinte
• Sănătatea psihică şi fizică
• Capacitatea de a comunica eficient, de a asculta, de a se face ȋnţeles
• Capacitatea de a fi empatic şi a oferi suport afectiv
• Stil parental şi abilităţi parentale
• Locuinţa ȋn raport cu minorul
• Timp alocat copilului
• Resurse materiale
• Dorinţă şi interes manifestat faţă de minor
• Să ȋnţeleagă şi să respecte nevoile copilului
• Să accepte responsabiliţăţile parentale
• Disponibilitatea de a sprijini şi ȋncuraja relaţia cu celălalt părinte
• Capacitatea de a colabora cu celălalt părinte şi familia extinsă.

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

© Copyright Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Image by Veronica Nuno from Pixabay

Criterii pe care psihologii le iau in considerare atunci cand recomanda un anume tip de custodie

Ghidul privind evaluările referitoare la custodia copilului ȋn Dreptul familiei – Asociaţia psihologilor americani (decembrie 2010) – Guidelines for Child Custody Evaluations in Family Law Proceedings – American Psychological Association (December 2010), oferă o ierarhizare a criteriilor pe care psihologii americani le iau ȋn considerare atunci când recomandă un anume tip de custodie, ȋn evaluările pe care le fac către instanţe.

Cazuri ȋn care custodia unică este preferată de către psihologii implicaţi ȋn evaluările de custodie ȋn SUA:

• Părinte psihotic, bolnav psihic sau incapabil de a funcţiona;
• Incapacitatea părinţilor de a comunica, de a rezolva conflicte sau lipsa totală de de cooperare;
• Dovezi ale abuzului fizic sau sexual;
• Abuz de alcool sau droguri;
• Distanţa geografică dintre părinţi.

Cazuri ȋn care custodia comună este preferată de către psihologii implicaţi ȋn evaluările de custodie ȋn SUA:

• O cooperare, comunicare mai bună sau lipsa conflictului;
• Ataşament faţă de ambii părinţi;
• Ambii părinţi sănătoşi psihic;
• Implicare mai mare ȋn creşterea şi educarea copilului din partea ambilor părinţi;
• Dorinţa părinţilor.

Referințe:
https://ro.wikibooks.org/wiki/Index_de_studii_psihologice_relevante_privitoare_la_divor%C8%9B_%C8%99i_custodie/Studiul_APA_(Asocia%C8%9Biei_Psihologilor_Americani)

Imagine de towbar de la Pixabay

---

Psiholog specialist Ionuţ Ghiugan
Psiholog clinician
Psihoterapeut
 
PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com
@|2020 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Legatura intre stilul parental pe care-l aplici si dezvoltarea emotionala a copilului tau

Potrivit psihologilor, dacă ştim ce fel de adult vrem să devină copilul nostru, trebuie să ştim cum să abordăm relaţia cu el, cum să răspundem nevoilor lui, dar şi ce regulile şi limitele să-i impunem. Mai exact, trebuie să fim atenţi la stilul parental pe care-l abordăm. Stilul parental defineşte metodele şi strategiile educative pe care le foloseşte părintele în creşterea şi educarea copilului, în funcţie de cunoştinţele, valorile şi atitudinile sale.

 “Un părinte care este competent psihic de a creşte şi îngriji un copil poate avea oricare din stilurile parentale descriese în literatura de specialitate. Stilurile parentale se înscriu în aria largă a normalităţii, însă anumite stiluri parentale sunt asociate mai mult cu efecte benefice privind dezvoltarea socio-afectivă şi academică a copilului”, explică, pentru Adevărul, psihologul Ionuţ Ghiugan.

În literatura de specialitate sunt descrise: stilul dictatorial, stilul permisiv, stilul democratic şi stilul neglijent şi neimplicat.

Stilul dictatorial corespunde unui tip de educaţie în cadrul familiei extrem de severe, rigide şi restrictive, la care se adaugă şi pedepsele, inclusiv cele corporale.

“Părintele care prezintă acest stil parental în relaţie cu copilul pune accentul pe control şi supunere necondiţionată. Părintele încearcă să-l determine pe copil să se conformeze unui standard de conduită fixat, iar în cazul în care acest lucru nu se întâmplă, îl pedepseşte pe copil arbitrar şi violent. Părintele cu acest stil parental îşi doreşte un copil competitiv şi are aşteptări mari legate de acesta”, mai spune cunoscutul psiholog.

Părintele manifestă, în acest caz, un grad mare de control şi un nivel scăzut de disponibilitate afectivă. Standardele pe care i le impune sunt ridicate, iar control este excesiv de strict.

“În situaţia în care copilul obţine standardul cerut, părintele nu-şi manifestă afecţiunea, lauda sau nu îl recompensează pe copil. Copiii cu părinţi care prezintă un stil parental dictatorial tind să fie mai nemulţumiţi, mai retraşi, mai neîncrezători şi au o stimă de sine scăzută în comparaţie cu alţii copiii”, mai spune Ionuţ Ghiugan.

Potrivit specialiştilor, la adolescenţă, în încercarea de a se revolta faţă de acest stil parental, foştii copii pot deveni rebeli şi prezintă risc de consum de alcool/droguri, delicvenţă sau alte comportamente de risc.

La polul opus, stilul parental permisiv prezintă un grad scăzut de control din partea părinţilor şi o foarte mare disponibilitate afectivă.

“Părintele pune accent pe exprimarea personală a copilului şi mecanismele de autoreglare ale acestuia. Părintele care prezintă acest stil parental este afectos şi grijuliu dar impune puţine reguli sau restricţii. Manifestă puţine cerinţe faţă de copil şi ȋi permite acestuia să-şi supravegheze singur activităţile, fără să-l controleze. Rareori pedepseşte copilul, aplică o disciplinare inconstantă, evita confruntările şi cedează uşor constrângerilor sau situaţiilor în care copilul plânge pentru a obţine ceva”, spune psihologul Ionuţ Ghiugan.

Într-un astfel de stil, părinţii le îndeplinesc copiilor toate dorinţele şi nu le interzic aproape nimic, chiar dacă e vorba de comportamente deranjante pentru cei din jur.

“La vârstă preşcolară, copiii crescuţi utilizând acest stil parental tind să fie imaturi, prezintă capacitate slabă de autocontrol şi foarte puţine competenţe de explorare. La vârsta şcolară, copilul prezintă o mare probabilitate de a manifestă probleme comportamentale, rezultate şcolare scăzute, însă are stimă de sine ridicată, are bune abilităţi sociale şi este foarte puţin predispus la depresie”, mai spune specialistul.

Stilul parental democratic este acela în care părintele pune accent pe individualitatea copilului, dar subliniază constrângerile sociale, realizând o echivalenţă între libertăţi şi obiligaţii.

“Părintele care prezintă un astfel de stil parental este iubitor, asertiv şi înţelegător, dar cere din partea copilului o purtare bună şi menţinerea unor standarde sociale privind comportamentul acestuia. În situaţia ȋn care copilul încalcă standardele de comportament stabilite, pe un fond relaţional cald şi de susţinere, părintele impune pedepse limitate şi adaptate nivelului de dezvoltare al copilului. Părintele utilizează pedepsele doar cu scopul disciplinării copilului şi nu pentru a produce suferinţă. Explică copilului raţionamentul din spatele pedepsei, încurajează negocierile verbale şi găsirea unor soluţii viitoare pentru a evita repetarea pedepsei”, mai spune specialistul.

Stilul parental democratic pare a avea cele mai multe beneficii pentru copil. Potrivit psihologului, preşcolarii cu părinţii care au acest stil parental tind să fie mai independenţi, capabili de autocontrol şi asertivitate, dornici să exploreze medii noi. La vârstă şcolară, copilul este responsabil, are rezultate bune la învăţătură, este disciplinat, deţine competenţe sociale bune şi este cooperant.

Stiulul parental neglijent şi neimplicat are, în schimb, o serie lungă de repercursiuni asupra copilului, pentru că părintele se interesează prea puţin de nevoile sale şi-l lasă, mai degrabă, la voia întâmplării.

“Părinţii cu acest stil parental, fie din cauza stresului, a depresiei, a consumului de alcool sau droguri, sunt preocupaţi doar de nevoile proprii, ignorând necesităţile de creştere şi educare ale copilului. Aceşti părinţi, atunci când sunt solicitaţi de copil răspund cu iritare sau cu comportament de retragere. Copiii cu părinţii cu acest stil parental, au fost identificaţi că fiind impulsivi, sfidători, nefericiţi şi cu puţine abilităţi sociale”, încheie psiholog Ionuţ Ghiugan.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro

Psiholog specialist Ionuţ Ghiugan

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|2019 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Informaţii utile:
→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ Când are nevoie copilul de psiholog (click aici)
→ Depresia la copii (click aici)
→ Ce nu poţi să-i spui copilului ȋn timpul divorţului (click aici)
→ Violenţa asupra copilului (click aici)
→ Alienarea parentală (click aici)
→ Teste psihologice utilizate ȋn evaluarea copilului şi adolescentului (click aici)
→ De ce trebuie lăsaţi copiii să greşească (click aici)
→ Cele mai importante lecţii de viaţă pe care copilul trebuie să le ȋnveţe ȋn cei şapte ani de acasă (click aici)
→ Agresivitatea la copii (click aici)
→ Copiii care ȋşi rod unghiile ascund o teamă uriaşă (click aici)
→ Expertiza psihologică a copilului şi familiei ȋn procesul de stabilire a condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti (click aici)
→ Tulburarea de Personalitate Evitantă  (click aici)
→ Tulburarea de Personalitate Paranoidă (click aici)

Divortul si efectele lui: de cati ani e nevoie pentru o vindecare emotionala completa dupa incheierea unei casnicii

Comparand situatia de dupa separare cu aceea de dinaintea divortului, studiile pun in evidenta o relatie cauzala intre despartire si deteriorarea starii fizice si psihice a fostilor parteneri. De aceea, divortul este considerat cel de-al doilea eveniment traumatic ca importanta care se poate produce in viata unei persoane, dupa moartea unui copil sau a unui parinte. Partenerul care are initiativa divortului este, de obicei, mai putin afectat, insa, fie ca o recunosc, fie ca nu, ambii parteneri trec printr-o suferinta.

Ruptura produsa de divort aduce cu sine o pierdere importanta legata de dragoste si stabilitate si lasa in urma un stil de viata confortabil si securizat. Din nefericire, multe persoane care experimenteaza aceasta situatie fac tot posibilul sa nege suferinta si sa pretinda ca sunt bine, fara sa cunoasca faptul ca o parte importanta a procesului de adaptare o reprezinta constientizarea acestor emotii si exprimarea lor.

“Este nevoie, in medie, de doi ani pentru a reveni la o stare emotionala asemanatoare celei dinaintea divortului”

Cautarea si implicarea intr-o noua relatie poate fi un posibil „tratament” impotriva suferintelor generate de divort. Nu intotdeauna unul de succes. Multe persoane se avanta imediat dupa divort intr-o relatie noua, pentru a se proteja de durere. Specialistii spun insa ca aceste relatii de tranzitie, in lipsa parcurgerii procesului firesc de detasare emotionala de vechea relatie, se transforma de multe ori in adevarate catastrofe.

“Din pacate, majoritatea relatiilor post-divort au la baza teama de a fi singur si nu bazele solide ale unui nou parteneriat. Altele se afunda mai mult in activitati parintesti (atunci cand familia are copii), in munca sau in alcool pentru a nega si a inlatura durerea emotionala. Depasirea divortului cere timp si sunt necesare ajustari personale importante din partea fostilor parteneri. Este nevoie in medie de doi ani pentru a reveni la o stare emotionala asemanatoare celei de dinaintea divortului”, spune pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

“A trece printr-un divort sanatos presupune recunoasterea faptului ca fostele legaturi, angajamente si responsabilitati au luat sfarsit” Renuntarea la trecut este una dintre cele cateva etape de a caror reusita depinde redobandirea echilibrului.

“Pentru a procesa sanatos divortul este necesar ca fiecare partener sa parcurga mai multe etape. Prima, resemnarea, este etapa cea mai critica si intensa emotional pentru ca in aceasta faza sunt prezente emotii negative (frustrare, furie, resentimente, dorinta de razbunare), dar si pozitive (afectiune inca prezenta, loialitate, grija fata de partener, etc.). A trece printr-un divort sanatos presupune recunoasterea faptului ca fostele legaturi, angajamente si responsabilitati au luat sfarsit. Atasamentul fata de fosta relatie trebuie retras, iar persoana trebuie sa invete sa renunte la trecut. A doua etapa o reprezinta dezvoltarea de noi relatii sociale. Aceasta etapa incepe atunci cand persoana renunta emotional la fostul partener. Destramarea casatoriei, mai ales atunci cand aceasta este de durata, aduce cu sine un vid relational care activeaza una din cele mai profunde frici umane: singuratatea. Concentrarea asupra familiei si a responsabilitatilor zilnice determina in timp renuntarea la prietenii si chiar departarea de familia de origine si rude, iar din aceasta perspectiva reinventarea persoanei in plan social si relational reprezinta un proces de durata”, explica psihologul.

O alta etapa, cea mai dificila, este redefinirea rolurilor parentale, in situatia in care familia are copii.

“Fostii parteneri trebuie sa invete sa redevina parinti intr-un nou context, in care nu mai sunt parteneri de cuplu”, mai spune cunoscutul psiholog. “Fiecare partener trebuie sa inteleaga motivul pentru care s-a ajuns in acest punct”

Apelarea la un specialist este de mare ajutor pentru cei trecuti printr-un divort. Un psiholog poate ajuta la gasirea celor mai bune solutii prin care sa faci fata cu succes nu numai propriei tale suferinte, ci si suferintei copiilor, dar si sa parcurgi mai usor numeroasele transformari ce survin in viata ta.

“Chiar daca separarea este iminenta, fiecare partener trebuie sa inteleaga motivul pentru care s-a ajuns in acest punct, pentru ca pe viitor sa se asigure ca nu va reexperimenta aceleasi dificultati in urmatoarea relatie. Pentru a face posibila aceasta analiza, intr-o maniera constructiva si onesta, ajutorul unui psihoterapeut profesionist este esential”, explica psihologul Ionut Ghiugan.

Inainte insa de a lua decizia de a divorta, este foarte important sa epuizati toate metodele de a remedia ruptura in relatia de cuplu, mai spun specialisii.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|2019 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Informaţii utile:
→  Violența în familie. Efectele violenţei domestice asupra victimelor femei (click aici)
→ Expertiza psihologică a copilului şi familiei ȋn procesul de stabilire a condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti (click aici)
→ Evaluarea psihologică a copilului după divorț/separarea părinților (click aici)
→ Alienarea parentală (click aici)
→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ Pachet evaluare psihologică autocunoaştere şi dezvoltare personală (click aici)
→ Depresia, simptome si tratament (click aici)
→ Anxietatea (click aici)
→ Tulburarea de Personalitate Dependentă (click aici)
→ Cum se pot schimba oamenii agresivi sau cei pasivi (click aici)
→ Expertiza psihologică ȋn cazurile de stres post-traumatic (click aici)
→ Alienarea parentală (click aici)

Alienarea parentala

Cel mai frecvent, invocarea fenomenului alienării parentale apare ȋn instanţele judecătoreşti, ȋn cauzele care au ca obiect divorţul, exercitarea autorităţii părinteşti, emiterea unui ordin de protecţie, nerespectarea măsurilor privind ȋncredinţarea minorului sau stabilirea domiciliului minorului.

Ȋn prezent alienarea parentală nu are o definire unanim acceptată, iar statutul ştiinţific este ȋncă insuficient conturat. Sindromul alienarii parentale nu este recunoscut ȋn acest moment ca diagnostic psihiatric. Literatura de specialitate oferă o descriere alternativă a patologiei alienării parentale prin intermediul principiilor și conceptelor psihologice consacrate. Patologia alienării parentale poate fi identificată şi diagnosticată utilizând criteriile unor manifestări bine definite și deja existente de psihopatologie, ce implică patologia sistemelor familiale şi abuzul asupra copilului.

Există ȋnsă, un consens general referitor la faptul că alienarea parentală se manifestă indiferent de genul părinţilor (atât mamele, cât şi taţii pot fi angajaţi ȋn comportamente alienatoare, ȋn egala măsură; ipoteza iniţială, potrivit căreia ȋn majoritatea cazurilor mamele sunt părintele alienator a fost infirmată de studiile ulterioare) sau al copilului (fetele şi băieţii pot fi alienaţi de către oricare dintre părinţi), iar fenomenul se poate manifesta atât ȋn familiile intacte, cât şi ȋn cele separate sau ȋn proces de separare sau divorţ. Totuşi, fenomenul alienării parentale apare mai frecvent ȋn familiile conflictuale şi cu dispute legale intense, ceea ce sugerează că tensiunile parentale pot fi un factor generator.

Pentru a descrie fenomenul alienării parentale sunt utilizate mai multe denumiri ȋn funcţie de perspectiva adoptată de specialişti: Sindromul alienării parentale (Gardner, 1987), Copil alienat (Kelly si Johnston, 2001), Alienarea parentală (Darnall, 2010), Tulburarea de alienare parentală (Bernet, 2010).

► Sindromul alienării parentale (Parental alienation syndrome, Richard Gardner, 1987)

Gardner defineşte conceptul astfel: O tulburare care apare ȋn contextul disputelor legate de stabilirea condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti. Manifestarea sa fundamentală este campania de denigrare faţă de celălalt părinte, campanie care nu este justificată. Ea rezultă din combinarea programării (spălarea creierului) ȋndoctrinărilor părintelui şi propriile contribuţii ale copilului de calomniere a părintelui ţintă.

Gardner identifică pentru copilul alienat următoarele simptome:

• neagă orice experienţă pozitivă din trecut şi respinge orice contact cu părintele ţintă;
• campania de denigrare, prin care copilul ȋşi exprimă continuu frica, ura sau respingerea faţă de părintele ţintă;
• raţionalizări inconsistente, ilogice sau absurde prin care copilul ȋl devalorizează pe părintele ţintă;
• fenomenul gânditorului independent; copilul insistă că decizia de respingere a părintelui ţintă este doar al lui, nefiind influenţat de părintele alienator;
• absenţa vinei sau a remuşcărilor pentru cruzimea manifestată faţă de părintele ţintă;
• prezenţa la copil a scenariilor ȋmprumutate de la părintele alienator;
• atitudinea negativă faţă de părintele ţintă se generalizează şi se resfrânge şi asupra membrilor familiei extinse a acestuia.

Gardner s-a opus vehement utilizării „terapiei tradiționale” în cazul alienării parentale, deoarece acesta consideră că cei care provoacă sindromul alienării parentale, cu foarte mici excepții, nu sunt candidați la terapie. Candidații la terapie au nevoie să înțeleagă că au probleme de natură psihologică și să aibă o motivație pentru schimbare. Majoritatea celor care provoacă sindromul alienării parentale nu îndeplinesc nici unul din aceste criterii (1998b, p.443). Într-o altă lucrare, Gardner (1999b) susține recomandarea de către instanța de judecată a terapiei de familie pentru familiile cu sindromul alienării parentale, spunând că abordarea trebuie să fie „autoritară” şi să folosească „ameninţări” în cazul în care părintele alienator nu se supune hotărârilor privind vizitarea. Gardner susținea ca amenințările să fie de la foarte blânde spre foarte severe.

► Alienarea parentală (Darnall, 1997 – 1998)

Darnall continuă direcţia propusă de Gardner, dar aduce modificări şi perspective diferite. El este cel care introduce termenul de alienare parentală. Autorul consideră că accentul trebuie pus pe comportamentul părintelui alienator: “Concret, prin gânduri, acţiuni şi maniere verbale sau nonverbale copilului i se induc anumite idei, cu scopul de a-l face să creadă că celălat părinte este duşman. Părintele obsedat cu alienarea va ȋncerca să ducă o adevarată campanie de distrugere a relaţiei copilului cu celălalt părinte”.

Darnall (2008), alături de alţi specialişti (Baker & Ben Arni, 2011; Warshak, 2013) consideră alienarea parentală o formă de abuz psihologic (emoţional) asupra copilului.

► Copilul alienat (Joan Kelly& Janet Johnston, 2001)

Autorii au propus conceptual de copil alienat ca o conceptualizare mult mai utilă a dinamicilor de alienare ce pot fi observate ȋn familiile ȋn care se manifestă un grad ridicat de conflict. Ȋn definirea acestui concept, accentul este pus pe adordarea sistemică a relaţiilor de familie şi se renunţă pe focalizarea exclusivă pe comportamentele părintelui alienator.

Autorii definesc copilul alienat ca fiind: “Acel copil care exprimă, liber şi persistent, gânduri şi sentimente negative nerezonabile, excesive (cum ar fi furia, ura, respingerea şi/sau teama) faţă de un părinte şi care sunt semnificativ disproporţionate ȋn raport cu experienţele reale ale copilului cu acel părinte”.

Autorii atrag atenţia că mult prea des ȋn cazurile de divorţ, toţi copiii care refuză contactul cu un părinte sunt etichetaţi ca alienaţi, iar toţi părinţii care ridică semne de ȋntrebare cu privire la valoarea sau adecvarea unui program de vizită sunt etichetaţi ca părinţi alienatori. Sunt citate câteva motive pentru care copiii pot refuza vizita sau contactul cu un părinte, fără ca aceste comportamente să reflecte alienarea:

• motive ancorate ȋn traseul de dezvoltare normal (de exemplu, anxietatea de separare la copiii mici);
• motive ancorate ȋn mariajul sau divorţul conflictual (de exemplu, teama sau inabilitatea de a face faţă tranziţiei conflictuale);
• motive ancorate ȋn reacţia copilului la stilul parental (rigiditate, furie, insensibilitate faţă de copil);
• motive ancorate ȋn ȋngrijorările copilului referitoare la fragilitatea emoţională a părintelui custodial (teama de a-l lăsa singur pe acesta);
• motive ancorate ȋn recăsătoria unui părinte (comportamente ale părintelui/părintelui vitreg care alterează disponibilitatea de a vizita).

Aceaşi autori atrag atentia că simpla prezenţă a comportamentelor alienatoare tipice nu prezice cu certitudine alienarea copilului. Intensitatea şi durata comportamentelor problematice, combinate cu alţi factori importanţi care ţin de copil sau părinţi, pot creşte riscul de alienare.

Sunt enunţaţi o serie de factori de risc care pot favoriza alienarea:

• Triangularea copilului ȋn conflictul marital intens. Copiii sunt invitaţi să ia partea cuiva, să fie mesageri, să excludă sau să pedepsească un părinte.
• Separarea interpretată ca profund umilitoare, ȋn special datorită modului ȋn care se realizează: prezenţa unui alt partener, ȋnsuşirea de bunuri, preluarea copiilor fără ȋnştiinţare, lipsa unei pregătiri emoţionale, etc.
• Dispute legale intens conflictuale. Copiii sunt utilizaţi pe post de confident ȋn aspecte legale sau financiare, li se oferă opţiuni referitoare la când şi cum să ȋl viziteze pe părintele cu care nu locuiesc şi sunt expuşi la denigrarea parentală reciprocă şi frecventă.
• Complicaţii din partea noilor parteneri, a familiei extinse sau a diverşilor profesionişti implicaţi ȋn separare. Descoperirea faptului că un părinte are un nou partener de viaţă poate fi interpretată ca o trădare. Ȋn cadrul acţiunilor legale, se formulează acuzaţii de abuz emoţional sau fizic, neglijare, iar aceste acuzaţii odată investite cu autoritate prin formularea lor ȋn acţiunile legale pot ajunge ȋn timp să fie tratate ca fapte, iar cei implicaţi pot, fără să vrea, să ȋşi ajusteze amintirile şi atitudinile ȋn acord cu această nouă realitate.

Comportamente şi atitudini ale părintelui alienator. Joan Kelly & Janet Johnston au identificat trei argumente pe care aceştia le utilizează frecvent:

• Copiii nu au neapărată nevoie de celălalt părinte ȋn viaţa lor.
• Părintele respins este periculos pentru copil: este abuziv, ȋl neglijează etc.
• Părintele respins, nici ȋn prezent, nici anterior, nu l-a iubit şi nu l-a ȋngrijit pe copil.

Comportamente ale părintelui respins care contribuie la alienare. Părinţii respinşi pot să contribuie şi ei la fenomenul alienării, ȋnsă aceste comportamente nu justifică reacţia disproporţională a copilului sau refuzul de a avea contact. Joan Kelly & Janet Johnston au identificat şase caracteristici importante:

• Tendinţa de a deveni pasiv şi de a se retrage ȋn faţa conflictului.
• Tendinţa de a se simţi ofensat şi nedreptăţit de tratamentul dur şi nejustificat al copilului.
• Utilizarea unui stil parental dur, fără empatie sau rigid, dar care totuşi nu se ridică la nivelul abuzului emoţional sau fizic.
• Personalitate centrată pe sine, imatură.
• O relaţie părinte-copil care pe parcursul mariajului a fost caracterizată de critici, cereri sau aşteptări frecvente.
• Dificultăţi ȋn a diferenţia ȋntre nevoile şi comportamentele copilului alienat şi motivaţiile şi comportamentele părintelui alienator. Empatia faţă de copil este dificilă, deoarece consideră că reacţiile şi atitudinile lui sunt influenţate de părintele cu care locuieşte.

► Tulburarea de alienare parentală (Parental Alienation Disorder – PAD, William Bernet, 2010)

Principala caracteristică a Tulburării de alienare parentală este că un copil, de obicei aflat în situaţia în care părinţi sunt angajaţi într-un divorţ cu grad înalt de conflict, creează o alianţă cu unul dintre părinţi (părintele preferat) şi respinge relaţia cu celălalt părinte (părintele înstrăinat) fără a avea o justificare legitimă.

Bernet alături de o serie de specialişti în sănătate mintală din 11 ţări, printre care S.U.A., Canada şi majoritatea statelor europene,  a propus includerea Tulburării de alienare parentală  în DSM – Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale –  ediţia a V-a  (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, publicat de American Psychiatric Association).

Criteriile de diagnostic pentru Tulburarea de alienare parentală:

A. Copilul, de obicei în cazul în care părinţii sunt angajaţi într-un divorţ cu conflict de mare intensitate, creează o alianţă puternică cu un părinte şi respinge relaţia cu celălalt părinte, care devine părinte înstrăinat fără o justificare legitimă. Copilul refuzăsă aibă o relaţie sau să petreacă timp cu părintele înstrăinat.

B. Copilul manifestă următoarele comportamente: o respingere persistentă sau denigrare a părintelui înstrăinat, care ajunge la nivelul unei adevărate campanii; explicaţiile copilului pentru respingerea sau critica părintelui înstrăinat sunt absente, slabe sau absurde.

C. Copilul manifestă două sau mai multe din următoarele şase atitudini şi comportamente: lipsa de ambivalenţă; fenomenul de „liber – cugetător”; sprijinul  necondiţionat acordat unui părinte împotriva celuilalt; lipsa de vinovăţie cu privire la respingerea părintelui; prezenţa de scenarii preluate; ostilitate faţă de familia părintelui înstrăinat.

D. Durata tulburării este de cel puţin 2 luni.

E. Perturbarea provoacă suferinţă semnificativă clinic sau insuficienţă socială, academică (profesională) sau ȋn alte domenii importante de funcţionare.

F. Refuzul copilului de a avea o relaţie cu părintele înstrăinat nu are o justificare legitimă. Tulburarea de alienare parentală nu este diagnosticată dacă copilul a fost maltratat de părintele înstrăinat.

Părintele preferat sau alte persoane de care copilul depinde pot manifesta următoarele atitudini sau comportamente, care sunt deseori cauza principală a tulburării: critici persistente la adresa calităţilor şi aptitudinilor parentale ale părintelui înstrăinat; afirmaţii care induc copilului teamă, neplăcere sau îl fac să critice părintele înstrăinat; diverse comportamente menite de a îndepărta părintele din viaţa copilului. Comportamentul părintelui preferat poate include sesizări către poliţie sau serviciile de protecţie a copilului împotriva părintelui înstrăinat. Tulburarea de alienare parentală poate fi cauza pentru falsele acuze de abuz sexual împotriva părintelui înstrăinat.  Părintele preferat poate ajunge la litigii, mergând până la abuz de drept. Părintele preferat poate încălca hotărârile judecătoreşti care nu sunt pe placul său. Deseori, la aceste persoane se pot observa tulburări psihice: tulburare de personalitate narcisică sau borderline, experienţe psihotraumatice în copilărie, trăsături paranoide.

Părintele înstrăinat poate manifesta o serie de comportamente, care pot influenţa sau contribui la declanşarea tulburării: lipsa de căldură şi implicare, abilităţi parentale deficitare, lipsa de timp dedicat activităţilor cu copilul. Cu toate acestea, intensitatea şi durata respingerii de către copil nu este nici pe departe proporţională cu carenţele minore şi slăbiciunea abilităţilor parentale ale părintelui înstrăinat.

Concluzii şi recomandări de specialitate privind fenomenul alienării parentale

---

→ Ȋn prezent alienarea parentală nu are o definire unanim acceptată, iar statutul ştiinţific este ȋncă insuficient conturat. Avocaţii şi părinţii ar trebui să fie precauţi ȋn utilizarea alienării parentale ȋn lupta legală, deoarece invocarea unor concepte nefundamentate ştiinţific, controversate poate fi contestată cu uşurinţă.

→ Noţiunea de alienare parentală nu se regăseşte în DSM-5 (Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, ediţia a-V-a al Asociaţiei Americane de Psihiatrie, 2013). Motivul principal invocat de specialişti a fost acela că “alienarea parentală nu este o tulburare a unui individ, ci este o problemă de relaţie părinte-copil sau părinte-părinte, iar problemele de cuplu ȋn sine nu sunt tulburări mintale”.

→ Ȋn DSM-5 (Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, ediţia a-V-a al Asociaţiei Americane de Psihiatrie, 2013), există clasificări diagnostice care pot fi utilizate în cazurile de alienare parentală:

• Problemă relaţională părinte-copil. “Această categorie trebuie folosită atunci când principalul motiv al abordării clinice este calitatea relaţiei părinte-copil sau atunci când caliatea relaţiei părinte-copil afectează evoluţia, prognosticul sau tratamentul unei tulburări mintale sau afecţiuni medicale. Ȋn mod tipic, problema relaţională părinte-copil se asociază cu afectarea funcţionării ȋn domeniul comportamental, cognitiv sau afectiv. Exemple de probleme comportamentale includ controlul parental inadecvat, supraveghere şi implicare inadecvată ȋn educaţia copilului; protecţie parentală excesivă; presiune parentală excesivă; certuri care conduc la ameninţări de violenţă fizică şi evitarea problemelor fără a căuta o soluţie. Printre problemele cognitive se numără tendinţa de a atribui celuilalt intenţii răuvoitoare, ostilitatea ȋmpotriva celulalt, sau punerea celuilalt ȋn postura de ţap ispăşitor şi sentimente nejustificate de detaşare. Problemele afective pot include sentimente de tristeţe, apatie sau furie faţă de cealaltă persoană din relaţie.”
• Abuzul psihologic al copilului. “Acte verbale sau simbolice intenţionate ale părintelui sau ȋngrijitorului care au ca rezultat sau pot avea ca rezultat afectarea psihologică semnificativă a copilului. Exemple de abuz psihologic al copilului include mustrarea, lipsa de consideraţie sau umilirea copilului; ameninţarea copilului; traumatizarea/abandoanarea persoanelor sau lucrurilor importante pentru copil sau exprimarea acestei intenţii; imobilizarea copilului; atribuirea abuzivă a rolului de ţap ispăşitor copilului; constrângerea copilului de a-şi provoca singur durere şi disciplinarea excesivă a copilului prin metode fizice sau de altă natură.”

→ Ȋn multe cazuri de divorţ/separare fenomenul alienării parentale este invocat. Taţii ȋl utilizează ȋn strategia legală pentru a le acuza pe mame ca au alienat copiii faţă de ei pentru a se răzbuna, iar mamele ȋi acuză pe taţi de abuzuri asupra copiilor pentru a primi custodia minorilor. Introducerea ȋn instanţele de judecată a alienării parentale poate avea ca efect intensificarea conflictului şi a tensiunii dintre părinţi (ceea ce subminează şi mai mult capacitatea acestora de a colabora pe viitor ȋn interesul copilului) şi poate conduce la decizii greşite pentru copil (o concluzie de alienare parentală poate simplifica nejustificat o realitate complexă, ȋn care atitudinea negativă a copilului este influenţată de foarte mulţi factori, din care doar unul constă ȋn comportamentele alienatoare al unui părinte şi poate părea că oferă răspunsuri clare si certe referitoare la care părinte este “bun” şi care este “rău”).

→ Motivele pentru care un copil poate ajunge să respingă sau să refuze contactul cu un părinte sunt multiple, şi doar unul dintre acestea poate fi alienarea parentală.

• Copilul va respinge şi se va ȋnstrăina faţă de un părinte din motive reale: istoric de abuz; neglijenţă; deficienţe parentale severe, inclusiv comportamente imature sau egoiste; stiluri parentale restrictive, rigide, manifestări de furie; tulburări psihice sau abuz de substanţă care interferează cu abilităţile parentale sau funcţionarea familială. Ȋn astfel de cazuri, ȋnstrăinarea copiilor, ȋn special a preadolescenţilor sau adolescenţilor (care au capacitatea de a alege, de a clarifica sau de a se distanţa) este văzută ca o strategie adaptativă, care limitează drastic contactul cu părintele abuzator. Această ȋnstrăinare justificată adesea este interpretrată şi utilizată ȋn conflictul parental ca fiind alienare. Părintele abuziv ȋl acuză pe celălalt părinte de alienare şi respinge orice idee care poate sugera că violenţele sau carenţele parentale pot influenţa relaţia părinte-copil.
• Copilul creează o alianţă puternică cu un părinte şi respinge relaţia cu celălalt părinte, care devine părinte înstrăinat fără o justificare legitimă. Copilul refuză să aibă o relaţie sau să petreacă timp cu părintele înstrăinat. Percepţia copilului este nerealistă şi semnificativ distorsionată. Părintele respins de copil nu are deficienţe parentale severe şi nu a fost abuziv cu copilul lui. Cazurile “pure” de alienare parentală (acelea care includ doar comportamente de alienare) sunt mai rare, mai frecvent ȋntâlnite sunt cazurile hibride, cu multiple cauze (acelea ȋn care se pot observa comportamente alienatoare ȋn paralel cu prezenţa altor elemente: conflict interparental intens, abilităţi mai scăzute ale părintelui respins, vulnerabilităţi personale ale copilului etc.).

→ Unii specialişti consideră ca alienarea parentală are efecte foarte grave pe termen mediu şi lung asupra dezvoltării copiilor: stimă de sine scăzută, abuz de alcool şi/sau droguri, depresie, repetarea la maturitate a aceluiaşi tipar de comportament faţă de proprii copii. Toate aceste consecinţe sunt deduse, nu fundamentate ştiinţific, prin analogie cu efectele formelor de violenţă exercitate asupra copilului.

→ Ȋn multe situaţii părinţii care se luptă pentru custodie ȋşi ȋncurajează copiii să se coalizeze cu ei ȋmpotriva celuilalt părinte. Ȋn literatura de specialitate este foarte bine documentat faptul că subminarea activă a autorităţii şi competenţei parentale reprezintă unul dintre cele mai distructive elemente referitoare la abuzurile domestice. Ȋn astfel de cazuri, se recomandă acordarea unei atenţii sporite unor fenomene al căror impact negativ au fost clar demonstrat – abuzul sau conflictul cronicizat, care ar putea explica unele reacţii de respingere a copilului, decât o focalizare exclusivă pe alienarea parentală, fenomen al cărui statut ştiinţific este ȋncă insuficient conturat.

→ Ȋn procesul de evaluare psihologică a alienării parentale, specialiştii trebuie să acorde atenţie diferenţierii adecvate a alienării de ȋnstrăinarea realistă (derivată din neglijare, abuz, sau asistarea la violenţa dintre parteneri) sau de fuzionare emoţională (o problemă de relaţionare emoţională ȋn diada părinte-copil, în care limitele intimităţii psihologice sunt difuze, iar intenţiile şi emoţiile părintelui interferează cu cele ale copilului).

→ Ȋn procesul de intervenţie problema principală care trebuie abordată este conflictul dintre părinţi. Acesta este de fapt factorul care ȋl ȋmpiedică pe copil să menţină relaţii apropiate cu ambii părinţi după separare sau divorţ. Ȋn practică sunt ȋntâlnite situaţii ȋn care găsirea unor intervenţii optime pentru copil este imposibilă, instanţele şi specialiştii ȋn sănătate mintală găsindu-se ȋn situaţia de a căuta alternativa cea mai puţin dăunătoare, nu cea optimă.

Surse:

• “Psihologia copilului ȋn context judiciar. Fundamente teoretice şi aplicative” – George Visu-Petra, Monica Buta, Laura Visu-Petra. Editura Asociaţia de ştiinţe cognitive din România, 2016.
• “Interesul superior al copilului. Expertiza psihologică ȋn caz de separarea/divorţul părinţilor” – Mona-Maria Pivniceru, Catalin Luca. Editura Hamangiu, 2016.
• “Evaluare, expertiză, intervenţie psihologică ȋn situaţii de divorţ” – Armand Veleanovici, Gabriela Dumitriu. Editura Expert Psy, 2015.

Psiholog specialist Ionuţ Ghiugan

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|2019 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Informaţii utile:
→ Violenţa asupra copilului (click aici)
→ Violența în familie (click aici)
→ Expertiza psihologică a copilului şi familiei ȋn procesul de stabilire a condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti (click aici)
→ Evaluarea psihologică a copilului după divorț/separarea părinților (click aici)
→ Efectele teribile pe care le are lipsa mamei din viaţa copilului (click aici)
→ Cum ȋi afectează pe copii lipsa tatălui (click aici)
→ Complexul Medeea sau cum ajunge un părinte să-şi ȋnverşuneze copilul ȋmpotriva celuilalt părinte (click aici)
→ Semnele abuzului asupra copilului (click aici)
→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ Expertiza psihologică ȋn cazurile de stres post-traumatic (click aici)

Violența în familie. Efectele violenţei domestice asupra victimelor femei.

► Violența în familie reprezintă orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate.

► Conform statisticii comunicate de Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR) în primele 6 luni ale anului 2016, la nivel național, s-au înregistrat 8.926 de sesizări privind infracțiunea de lovire și alte violențe săvârșite în familie. Copiii de ambele sexe sunt afectați aproximativ egal de actele de lovire și alte violențe în familie. Dintre adulți, femeile sunt cele mai afectate (79% dintre victime sunt de sex feminin) iar majoritatea agresorilor sunt bărbați (92,3%). În aceeași perioadă au fost raportate 81 de cazuri de viol în familie. Victima îi este agresorului partener/ă în 21% dintre cazuri și fiu sau fiică în 44.4% dintre cazurile sesizate. Din datele poliției reiese că toți agresorii care au violat sunt bărbați.

► Violența în familie se manifestă sub următoarele forme:

1. violența verbală – adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte, amenințări, cuvinte și expresii degradante sau umilitoare;
2. violența psihologică – impunerea voinței sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune și de suferință psihică în orice mod și prin orice mijloace, violență demonstrativă asupra obiectelor și animalelor, prin amenințări verbale, afișare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieții personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, precum și alte acțiuni cu efect similar;
3. violența fizică – vătămarea corporală ori a sănătății prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înțepare, tăiere, ardere, strangulare, mușcare, în orice formă și de orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum și alte acțiuni cu efect similar;
4. violența sexuală – agresiune sexuală, impunere de acte degradante, hărțuire, intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreținerii unor relații sexuale forțate, viol conjugal;
5. violența economică – interzicerea activității profesionale, privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existență primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate, acțiunea de sustragere intenționată a bunurilor persoanei, interzicerea dreptului de a poseda, folosi și dispune de bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor și resurselor comune, refuzul de a susține familia, impunerea de munci grele și nocive în detrimentul sănătății, inclusiv unui membru de familie minor, precum și alte acțiuni cu efect similar;
6. violența socială – impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate și de prieteni, interzicerea frecventării instituției de învățământ, impunerea izolării prin detenție, inclusiv în locuința familială, privare intenționată de acces la informație, precum și alte acțiuni cu efect similar;
7. violența spirituală – subestimarea sau diminuarea importanței satisfacerii necesităților moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspirațiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, impunerea aderării la credințe și practici spirituale și religioase inacceptabile, precum și alte acțiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare.

Efectele violenței domestice asupra victimelor femei

---

► Efectele violenţei domestice asupra sănăţii mintale:

→ Victimele pot suferi datorită abuzurilor o serie de probleme tranzitorii sau permanente în sfera emoţională. Reacția emoţională a victimei este o combinație complexă de trăiri: frică, durere, furie, vinovăție. Persoanele care au trecut prin astfel de experienţe  pot avea trăiri foarte volatile, dintr-o dată se simt furioase sau deprimate. Sau au experiențe de disociere, ca și cum nu ar fi prezente, iar lucrurile nu ar fi aievea. O anesteziere emoțională, dezvoltată tocmai ca o escapadă psihologică din calea abuzului. Anxietatea și depresia sunt comune în aceste cazuri, la fel ca stima de sine scăzută a acestor persoane și sentimentul că sunt defecte sau că este ceva profund în neregulă cu ele.

→ În funcţie de durata şi natura abuzului, prezenţa unor vulnerablităţi biologice sau psihologice, absenţa unor factori protectivi, pot surveni tulburări psihice precum: tulburări afective, tulburări anxioase, tulburarea de stres posttraumatic, tulburări alimentare, tulburarea consumului de substanţă (victimele se refugiază în consumul de alcool sau de substanţe tranchilizante), tulburări de comportament (tentative suicidare).

► Efectele violenţei domestice asupra relaţiei de familie:

→ Ȋn relaţie cu partenerul:  pasivitate (victima preferă să tacă, tinde să-i dea ȋntotdeauna dreptate); hiperviglenţă (este foarte atentă la schimbările de dispoziţie ale partenerului, caută să preȋntȋmpine izbucnirea unui nou episod violent); minte ca să se protejeze pe ea şi pe copii; ascunde lucruri faţă de partener; distanţare afectivă; ȋşi pierde interesul sexual pentru partener; își subestimează valoarea în relație, încurajându-l în mod inconștient pe partener să continuie abuzul; cedează tuturor dorințelor acestuia şi pur si simplu, se lasă abuzată.

→ Ȋn relaţia cu proprii copii: sentimente de inadecvare ca părinte;  nevoia de a  proteja copii faţă de partener; comportamente violente faţă de copii.

► Efectele violenţei domestice asupra relaţiilor de suport (membri ai familiei, prieteni):

→ Din punct de vedere social victima este izolată  de familia de origine, grupul de prieteni, colegii de serviciu sau de serviciile de asistenţă socială.  Izolarea socială a victimei reprezintă unul dintre cei mai severi factori de eşec în încercarea acesteia de ieşire din relaţia abuzivă.

 Efectele violenţei domestice asupra copiilor:

---

→ Copiii crescuţi în mediu familial cu grad ridicat de agresivitate şi violenţă dezvoltă mult mai frecvent anxietate, depresie, coşmaruri, acuze somatice, prezintă o stimă de sine scăzută, slabe rezultale la şcoală, precum şi alte probleme cum ar fi tulburările de comportament, agresivitatea permanentă, dependenţă de alcool şi droguri, comparativ cu copiii care nu au astfel de probleme familiale.

→ Lipsa stimei faţă de tată îi determină pe aceşti copii să îşi piardă modelul masculin, iar lipsa stimei faţă de mama abuzată le conturează lipsa respectului pentru femeie în general. De aici şi dificultăţile în relaţiile cu sexul opus.

→ Expunerea copiilor la un model disfuncţional de relaţie (agresor-victimă) explică ȋn multe situaţii transferul transgeneraţional al abuzului (copiii victime ale violenţei devin ȋntr-o proporţie semnificativă la rândul lor adulţi agresori).

Tipologia agresorului familial:

---

► Tipul 1. Persoane violente/antisociale. Acest grup cuprinde indivizii cei mai violenţi din punct de vedere fizic, manipulatori şi narcisişti, predispuşi la consumul de alcool şi drog.

► Tipul 2. Personalităţi de limită. Acest grup cuprinde indivizi cu ataşament deficitar, impulsivi, nesociabili, capricioşi, hipersensibili, oscilează rapid între indiferenţă şi furie.

► Tipul 3. Instabili emoţional. Acest grup cuprinde 25% dintre persoanele violente şi este alcătuit din indivizi al căror comportament este agresiv din punct de vedere emoţional.

Clasificare a agresorilor, în funcţie de riscurile la care este supusă victima:

---

► Agresorul cu risc scăzut. Este descris ca un individ pentru care agresiunea prezentă reprezintă primul incident violent (confirmat de victimă). Nu a abuzat emoţional în antecedent, nu a avut un comportament haotic sau disfuncţional, nu a comis ofense pe perioada de separaţie.

► Agresorul cu risc mediu. Este descris ca un individ la care se regăsesc mai mult de doi factori de risc: abuz asupra copiilor, separări multiple, relaţii întâmplătoare multiple, plângeri ale victimei, amenzi sau arestări pe motiv de violenţă în familie, alte infracţiuni în antecedent, fără prieteni.

► Agresorul cu risc înalt. Agresor care prezintă unul din următorii factori de risc: ofense comise în perioada separării, probleme medicale, arestări pe motive de violenţă domestică, tentative de suicid sau omor, abuz de substanţe în antecedent sau stări de intoxicaţie atunci când a fost comisă agresiunea, negarea oricărei agresiuni sau infracţiuni, refuzul de a-şi elibera partenerul.

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|2018 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Informaţii utile:
→ Violenţa asupra copilului (click aici)
→ Psihologia violului. Actul sexual violent este un instrument de satisfacere a nevoii de a domina (click aici)
→ De ce femeile abuzate se ataşează de partenerii agresivi, le caută scuze şi refuză să-i părăsească. Sindromul Stockholm ȋn violenţa domestică  (click aici)
→ Stresul Posttraumatic. Cauze, tratament şi recuperare (click aici)
→ Alienarea parentală (click aici)
→ Personalitatea sadică (click aici)
→ Tulburarea de personalitate antisocială (click aici)
→ Tulburarea de personalitate paranoidă (click aici)
→ De ce posesivitatea şi controlul sunt forme de abuz ȋntr-o relaţie (click aici)
→ Semnele abuzului asupra copilului (click aici)
→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ Expertiza psihologică ȋn cazurile de stres post-traumatic (click aici)
→ Expertiza psihologică a copilului şi familiei ȋn procesul de stabilire a condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti (click aici)
→ Cauzele Depresie. O imagine de sine negativa ne condamna la depresie (click aici)
→ Anxietatea generalizată (click aici)
→ Schizofrenia, cauze şi tratament (click aici)

VIOLENŢA ASUPRA COPILULUI

Violenţa asupra copilului reprezintă forme de rele tratamente produse de către părinţi sau de orice altă persoană aflată în poziţie de răspundere, putere ori în relaţie de încredere cu copilul, care produc vătămare actuală sau potenţială asupra sănătăţii acestuia şi îi pun în pericol viaţa, dezvoltarea, demnitatea şi moralitatea.

Principalele forme de violenţă asupra copilului sunt: abuzul, neglijarea, exploatarea şi traficul de copii.

Confrom statisticii prezentate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor copilului şi Adopţie, ȋn anul 2015, ȋn România au fost identificaţi 13.546 copii ca fiind victime ale abuzului, neglijării şi exploatării din care 1.146 au fost abuzaţi fizic, 1.760 abuzaţi emoţional, 549 abuzaţi sexual, 9.625 neglijaţi, 214 exploataţi prin muncă, 46 exploataţi sexual şi 163 exploataţi pentru comiterea unor infracţiuni. Din totalul abuzurilor raportate ȋn 2015, puţin peste 93% dintre acestea s-au produs ȋn familie, iar restul de până la 100% ȋn unităţi de ȋnvăţământ, la asistenţi maternali profesionişti, servicii rezidenţiale, alte instituţii şi locaţii.

ABUZUL FIZIC

ABUZUL FIZIC  constă în vătămarea corporală a copilului în cadrul interacţiunii, singulară sau repetată, cu o persoană aflată în poziţie de răspundere, putere ori în relaţie de încredere cu acesta, fiind un rezultat al unor acte intenţionate care produc suferinţă copilului în prezent sau în viitor.

Literatura de specialitate defineşte ABUZUL FIZIC astfel: traumatizarea fizică intenţionată (neaccidentală) a unui copil – de la contuzii minore până la fracturi severe sau deces – produsă prin lovirea cu pumnul sau picioarele, izbirea, muşcarea, smucirea, ȋmpingere, ȋnjunghiere, strangulare, aplicare de corecţii (cu mâna, nuiaua, cureaua sau alt obiect), arderea sau oricare altă metodă aplicată de către un părinte, ȋngrijitor sau altă persoană responsabilă de copil.

ABUZUL EMOŢIONAL

ABUZUL EMOŢIONAL constă în expunerea repetată a copilului la situaţii al căror impact emoţional depăşeşte capacitatea sa de integrare psihologică. Abuzul emoţional vine din partea unui adult care se află în relaţie de încredere, răspundere sau putere cu copilul. În mod concret, aceste acte pot fi umiliri verbale şi nonverbale, intimidări, ameninţări, terorizări, restrângeri ale libertăţii de acţiune, denigrări, acuzaţii nedrepte, discriminări, ridiculizări şi alte atitudini ostile sau de respingere faţă de copil.

Ȋn literatura de specialitate sunt enumerate o serie de categorii de ABUZUL EMOŢIONAL asupra copilului:

• Copii percepuţi negativ de către părinţi, uneori chiar de la naştere, consideraţi răi, proşti sau nebuni, trecuţi cu vederea sau văzuţi ca sursă a problemelor părinţilor. O formă aparte este reprezentată de Sindromul Cenuşăresei, copilul fiind expus nu numai abuzului emoţional al părinţilor, ci şi al fraţilor care, simţindu-se ȋn nesiguranţă şi suferind de o anxietate cronică datorită atitudinii părinţilor, se aliază cu aceştia contra unui frate sau a unei surori;

• Terorizarea copilului prin ameninţări cu pedeapsa, cu părăsirea sau alungarea, care creează acestuia o stare de anxietate, căreia ȋi este greu să facă faţă;

• Violenţa dintre părinţi, climatul intrafamilial de ură şi ostilitate, care are drept consecinţă o stare de anxietate a copilului, dificultăţi de identificare, probleme de identitate, mai ales ȋn ceea ce priveşte conştiinţa propriei valori şi a identităţii sexuale;

• Părinţii care sunt dependenţi de alcool sau droguri, care sunt prea atenţi la propriile nevoi şi probleme ȋncât nu se mai pot ocupa de copiii lor. Aceştia sunt expuşi la anxietate şi situaţii neprevăzute, pe care nu le pot ȋnţelege. Copilulul observă că părinţii săi sunt incapabili de a avea grijă de ei şi nu mai au control.

• Părinţii care se află ȋn situaţii de separare sau divorţ şi ȋşi plasează copilul ȋn mijlocul unui conflict cronic ȋn care unul dintre părinţi ȋl acuză pe celălalt, iar copilul poate fi forţat să ia partea unuia dintre ei. Copilul devine anxios şi poate ajunge la sentimente confuze.

SINDROMUL ALIENĂRII PARENTALE

O formă aparte de abuz emoţional o reprezintă SINDROMUL ALIENĂRII PARENTALE (PAS). Ȋn viziunea specialiştilor principalele caracteristici ale acestei forme de abuz sunt:

• Un copil, de obicei aflat ȋn situaţia ȋn care părinţii sunt angajaţi ȋntr-un divorţ cu un grad ȋnalt de conflict, creează o alianţă cu unul dintre părinţi (părintele preferat) şi respinge relaţia cu celălalt părinte (părintele ȋnstrăinat) făra a avea o justificare legitimă. Simptomul principal este rezistenţa sau refuzul copilului de a avea contact cu părintele ȋnstrăinat.

• Comportamentul copilului include o campanie persistentă de denigrare a părintelui ȋnstrăinat şi lipsa sau absurditatea raţionamentului pentru care acesta a fost respins.

• Prezenţa următoarelor semne clinice: lipsa de ambivalenţă – se referă la convingerea copilului că părintele ȋnstrăinat este ȋntru totul rău, iar părintele preferat este ȋntru totul bun; fenomenul “liber-cugetător” – copilul consideră că decizia de a respinge părintele ȋi aparţine ȋn totalitate şi că nu este influenţat de către părintele preferat; sprijin necondiţionat – copilul ia automat partea părintelui preferat ȋn cazul unui dezacord; copilul poate prezenta o deconsiderare pentru sentimentele părintelui ȋnstrăinat şi o lipsă a sentimentului de vinovăţie faţă de acesta; copilul poate expune scenarii preluate de la părintele preferat, identice cu cele declarate de acesta; animozitatea copilului faţă de părinele ȋnstrăinat se poate extinde şi la familia acestuia;

• Diagnosticul nu se stabileşte atunci când refuzul copilului de a avea contact cu părintele respins este justificat – de exemplu, ȋn cazul ȋn care copilul a fost neglijat sau abuzat de acel părinte.

ABUZ PSIHOLOGIC

Dacă abuzul emoţional este repetitiv şi susţinut, duce la afectarea diverselor paliere ale psihicului copilului (de exemplu, structura de personalitate, afectele, cogniţiile, adaptarea, percepţia), devenind ABUZ PSIHOLOGIC, care are consecinţe mai grave pe termen lung asupra dezvoltării copilului, decât abuzul emoţional.

Literatura de specialitate defineşte ABUZUL PSIHOLOGIC astfel: acte verbale sau simbolice intenţionate ale părintelui sau ȋngrijitorului care au ca rezultat sau pot avea drept rezultat afectarea psihologică semnificativă a copilului, excluzând din această categorie actele de abuz fizic şi sexual.

ABUZUL SEXUAL

ABUZUL SEXUAL reprezintă implicarea unui copil sau a unui adolescent minor dependent şi imatur din punctul de vedere al dezvoltării psihosexuale în activităţi sexuale pe care nu este în măsură să le înţeleagă, care sunt nepotrivite pentru vârsta sa ori pentru dezvoltarea sa psihosexuală, activităţi sexuale pe care le suportă fiind constrâns prin violenţă sau seducţie ori care transgresează tabuurile sociale legate de rolurile familiale; aceste activităţi includ, de regulă, contact fizic, cu sau fără penetrare sexuală.

În această categorie pot intra:

• Molestarea sexuală, expunerea copilului la injurii sau limbaj cu conotaţie sexuală, precum şi atingerea copilului în zonele erogene cu mâna sau prin sărut, indiferent de vârsta copilului;

• Situaţiile care duc la satisfacerea nevoilor sexuale ale unui adult sau ale unui alt copil care se află într-o poziţie de responsabilitate, putere ori în relaţie de încredere cu copilul victimă;

• Atragerea sau obligarea copilului la acţiuni obscene;

• Expunerea copilului la materiale obscene sau furnizarea de astfel de materiale acestuia etc.;

• Căsătoria timpurie sau logodna copiilor care implică relaţii sexuale;

• Mutilarea genitală;

• Hărţuirea sexuală, definită pentru locul de muncă, pentru copiii care lucrează în sistemul formal aflat fie sub incidenţa Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, denumit în continuare Codul muncii, fie sub incidenţa Codului civil.

NEGLIJAREA

NEGLIJAREA este o formă de violenţă asupra copilului ȋn cadrul căreia copilului nu ȋi sunt satisfăcute de către adult nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică şi psihică. Neglijarea prin efectele grave pe care le produce pune ȋn pericol dezvoltarea bio-psiho-socială a copilului.

Literatura de specialitate defineşte NEGLIJAREA copilului astfel: orice act flagrant sau orice neglijenţă confirmată sau suspect a unui părinte sau ȋngrijitor care privează copilul de necesităţile de bază corespunzătoare vârstei şi are ca urmare sau poate avea drept urmare vătămarea fizică sau psihologică a copilului; neglijarea copilului include abandonul; lipsa unei supravegheri adecvate; nesatisfacerea necesităţilor emoţionale sau psihologice; lipsa supravegherii educaţiei, ȋngrijirilor medicale, hranei, adăpostului şi/sau ȋmbrăcăminţii necesare.

NEGLIJAREA se poate prezenta sub mai multe forme:

• Neglijarea alimentară – privarea de hrană, absenţa mai multor alimente esenţiale pentru creştere, mese neregulate, alimente nepotrivite sau administrate necorespunzător vârstei copilului;
• Neglijarea vestimentară – haine nepotrivite pentru anotimp, haine prea mici, haine murdare, lipsa hainelor;
• Neglijarea igienei – lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziţi;
• Neglijarea medicală – absenţa îngrijirilor necesare, omiterea vaccinărilor şi a vizitelor de control, neaplicarea tratamentelor prescrise de medic, neprezentarea la programe de recuperare;
• Neglijarea educaţională – substimulare, instabilitatea sistemului de pedepse şi recompense, lipsa de urmărire a progreselor şcolare;
• Neglijarea emoţională – lipsa atenţiei, a contactelor fizice, a semnelor de afecţiune, a cuvintelor de apreciere.
• Părăsirea copilului/abandonul de familie, care reprezintă cea mai gravă formă de neglijare.

EXPLOATAREA COPIILOR

1. Exploatarea sexuală a copiilor reprezintă o practică prin intermediul căreia o persoană, de regulă un adult, obţine o gratificaţie sexuală, un câştig financiar sau o avansare, abuzând de/exploatând sexualitatea unui copil, încălcând drepturile acestuia la demnitate, egalitate, autonomie şi bunăstare fizică şi psihică; exemple: prostituţia, turismul sexual, pornografia, striptease-ul.
2. Exploatarea copilului prin muncă.

TRAFICUL DE COPII

Exploatarea sexuală în scop comercial (prostituţia şi pornografia infantilă) şi traficul de copii sunt considerate printre cele mai grave forme de exploatare prin muncă.

FORME PARTICULARE ALE VIOLENŢEI ASUPRA COPILULUI

• Intoxicaţii nonaccidentale ale copilului ca urmare a obligării acestuia de a bea băuturi alcoolice sau de a înghiţi tranchilizante pentru a obţine calmul ori somnul copilului, precum şi situaţia nou-născutului din mamă toxicomană.

• Sindromul copilului scuturat este o formă de abuz fizic asupra copilului cu vârsta sub un an şi se datorează scuturărilor bruşte şi brutale, voluntare sau datorate unor comportamente inadecvate ale părinţilor/altor persoane, unele dintre acestea fiind considerate o formă de joacă cu copilul. Aceste scuturări conduc la apariţia hemoragiilor intracraniene (cu precădere hematom subdural şi hemoragii retiniene).

• Sindromul Munchausen prin transfer reprezintă crearea artificială de către părinte (de regulă, mama) a unei boli a copilului; boala este indusă prin administrarea voluntară a unor medicamente sau substanţe ori prin susţinerea existenţei unor simptome la copil care nu au fost niciodată confirmate de către specialişti. În ambele cazuri, părinţii solicită medicilor numeroase investigaţii medicale sau chirurgicale, victimizând repetat copilul. Orice semn funcţional poate fi invocat de către părinţi pentru a obţine investigaţii şi proceduri dureroase şi intruzive pentru copil.

• Sindromul Stockholm, cunoscut în psihologie ca fenomenul prin care victima exprimă adulaţie, gratitudine şi alte sentimente pozitive faţă de abuzator, aparent iraţional, în lumina pericolului şi a riscurilor suportate de către victimă (descoperit iniţial la ostatici). Acesta poate face dificilă identificarea abuzului.

• Violenţa prin internet se produce prin intermediul calculatorului sau al telefonului mobil şi cuprinde următoarele categorii:

1. conţinut ilegal şi/sau ofensator (pornografie, pornografie infantilă, imagini erotice tip fotografii sau desene cu copii – de exemplu, fenomenul Lolita, desene animate erotice şi/sau pornografice, rasism şi xenofobie, discriminare, intimidare);
2. contacte on-line şi în lumea reală (prin chat şi e-mail, agresorul câştigă încrederea copilului, care furnizează informaţii ce pot duce la identificarea copilului şi/sau a adresei unde locuieşte, cu comiterea ulterioară de abuzuri şi infracţiuni, prin întâlnirea faţă în faţă cu copilul sau nu);
3. dependenţa de jocuri şi internet (utilizarea excesivă a calculatorului şi navigarea pe internet mai mult de 4 ore pe zi au efecte devastatoare asupra sănătăţii fizice, a performanţelor şcolare, capacităţii de socializare a copilului şi relaţiilor cu părinţii);
4. comerţ şi publicitate (comerţul electronic fără supravegherea părinţilor poate conduce la utilizarea frauduloasă a datelor personale, de exemplu, utilizarea ilegală a cărţilor de credit, furtul de identitate).

Surse:

---

• H.G. Nr. 49 din 19 ianuarie 2011;
• Interesul superior al copilului, Expertiza psihologică ȋn caz de separarea/divorţul părinţilor; Mona-Maria Pivniceru/Cătălin Luca; Editura Hamangiu, 2016;
• Abuzul şi neglijarea copilului; Armand Veleanovici; Editura ExpertPsy, 2016.

Informaţii utile:

---

→  Violența în familie. Efectele violenţei domestice asupra victimelor femei (click aici)
→ Expertiza psihologică a copilului şi familiei ȋn procesul de stabilire a condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti (click aici)
→ Alienarea parentală (click aici)
→ Evaluarea psihologică a copilului după divorț/separarea părinților (click aici)
→ De ce copilul abuzat devine ȋn cele mai multe cazuri un adult abuziv (click aici)
→ Semnele abuzului asupra copilului (click aici)
→ Consecinţele abuzului din copilărie asupra dezvoltării emoţionale şi sociale a adultului (click aici)
→ Sindromul Alienării Parentale (click aici)
→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ Teste psihologice utilizate ȋn evaluarea copilului şi adolescentului (click aici)
→ Pachet evaluare psihologică autocunoaştere şi dezvoltare personală (click aici)
→ Teste psihologice utilizate ȋn evaluarea copilului şi adolescentului (click aici)

@|2018 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Evaluarea psihologică a copilului după divorț/separarea părinților

Evaluarea psihologică a copilului după divorț/separarea părinților.

Un copil este unic, având un bagaj genetic individual şi o experienţă proprie de viaţă, însă separarea/divorţul părinţilor produce un şoc emoţional, indiferent de aceste particularităţi. Orice pierdere a unei relaţii afective semnificative este trăită ca o traumă, copilul experimentând o gamă largă de emoţii şi sentimente: abandon, tristețe, frustrare, furie sau îngrijorare. Modul în care copilul reacționează depinde de vârsta, personalitatea și circumstanțele procesului de separare și de divorț.

În mod obişnuit copilul cu părinţi separaţi/divortaţi va activa mecanisme interne de apărare pentru a se proteja de impactul acestui eveniment, negând, minimalizănd sau evitând acest subiect şi trăirile pe care le resimte. Atunci când copilul manifestă deschis o alegere pentru unul din părinţi este nevoie de o evaluare atentă a motivației care argumentează această preferinţă. Copilul cu un istoric afectiv pozitiv cu ambii părinţi „va lupta” pentru unitatea familiei sale şi nu va renunţa uşor la „familia ideală” în care se plasează alături de mamă şi tată.

Procesul de readaptare şi acceptare a noului context după separarea părinţilor este unul anevoios şi de lungă durată. Pentru a ajuta copilul în această perioadă dificilă ambii părinţi trebuie ajutaţi să conştientizeze faptul că separarea/divorţul s-a produs la nivelul relaţiei de cuplu, însa relaţia părinte-părinte trebuie să rămână funcţională şi orientată spre interesul şi nevoile copilului.

Echilibrul psihologic al copilului este în stransă legătură cu cel al părinţilor şi orice perturbare a relaţiei părinte-părinte va produce efecte negative asupra copilului. Din această perspectivă, este important ca ambii părinți să urmeze o serie de acţiuni pentru a ajuta copilul să depăşescă cât mai uşor contextul separării şi/sau divorţului:

• eliminarea ostilităţilor parentale şi soluţionarea matură a conflictului parental;
• conştientizarea şi responsabilizarea în legătură cu consecinţele grave şi ireversibile asupra copilului care sunt generate de o coparentalitate conflictuală (conflictul parental cronic, schimburile verbale pline de furie și reproșuri în fața copilului, ostilitate, comentarii negative și constante despre celălalt părinte, neînțelegeri și certuri cu privire la programul de vizitare), lipsa de cooperare,  alianţa părinte-copil îndreptată împotriva celuilalt părinte;
• minimalizarea schimbărilor în viața copilului ulterioare separării şi/sau divorţului, ce privesc programul obişnuit,şcoala, relaţiile semnificative cu membrii familiei sau prieteni etc.;
• implicarea fiecărui părinte în viaţa copilului şi relaţia apropiată cu acesta;
• dezvoltarea abilităţilor parentale care să sprijine o coparentalitate cooperantă (copilului este o prioritate pentru părinți; părinții vorbesc despre problemele copilului, sunt de acord și implementează aceleași reguli de comportament și conduită; părinţii își adaptează programele parentale pentru a veni în sprijinul nevoilor pe care le are copilul şi încurajează relaţia dintre copil şi celălat părinte).

Mulţi părinţi după divorţ/separare reușesc să identifice resursele necesare, individual sau cu ajutor specializat (consiliere psihologică, psihoterapie) pentru a depaşi conflictul şi a identifica soluţii comune privind viitorul copilului. Totuşi, există situaţii în care părinţii nu reuşesc să ajungă la un astfel de acord, fiind preocupaţi mai mult de  furia și resentimentele pe care le au unul față de celălalt şi interese de ordin personal. În astfel de cazuri, instanţa de judecată este cea care va arbitra disputa parinţilor şi va stabili modul în care părinţii îşi vor exercita drepturile şi îndatoririle în relaţie cu copilul.

Psihologul clinician prin evaluarea psihologică a copilului şi a relaţiei copil-păriţi, părinţi-părinţi, oferă informaţii de specialitate competente şi imparţiale instanţei de judecată, cu un impact relevant asupra interesului superior al copilului. Pregatirea profesională şi experienţa clinică de cabinet, le permite psihologilor să analizeze şi să interpreteze o gamă largă de condiţii, situaţii şi capacităţi psihologice (dinamica şi interacţiunile din familie, elementele importante care definesc mediul de creştere şi dezvoltare, atitudinile caracteristice fiecărui părinte, abilităţile părinteşti,  nevoile copilului din punct de vedere psihologic şi educaţional) pentru a scoate în evidenţă factorii cu impact semnificativ asupra interesului superior al copilului din punct de vedere psihologic.

Evaluarea psihologică a copilului după divorțul/separarea părinților se concentrează pe identificarea modului în care părinţii îşi exercită responsabiliţăţile părinteşti, nevoile copilului în acest context problematic şi mai ales, asupra soluţilor potrivite din punct de vedere psihologic. Recomandările psihologului sunt esenţiale, pentru că plecând de la contextul familial evaluat vor fi identificaţi factori cu impact asupra stării psihologice a copilului si modaliţătile practice de intervenţie care să sprijine o dezvoltare armonoiasă a copilului în viitor.

Psiholog specialist Ionuț Ghiugan

PROGRAMĂRI:

---

► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Informaţii utile:
→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ Expertiza psihologică a copilului şi familiei ȋn procesul de stabilire a condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti (click aici)
→ Alienarea parentală (click aici)
→ Cât de importantă este evaluarea psihologică a copiilor după divorţ (click aici)
→ Ce nu poţi să-i spui copilului ȋn timpul divorţului (click aici)
→ Efectele teribile pe care le are lipsa mamei din viaţa copilului (click aici)
→ Cum ȋi afectează pe copii lipsa tatălui (click aici)
→ Complexul Medeea sau cum ajunge un părinte să-şi ȋnverşuneze copilul ȋmpotriva celuilalt părinte (click aici)
→ Când devine toxică prietenia cu propriul copil (click aici)
→ Semnele abuzului asupra copilului (click aici)

Cât de importantă este evaluarea psihologică a copiilor după divorţ: „Dacă nu se intervine timpuriu, procesul dezaptativ este fixat“

Divorţul reprezintă un context în care copiii sunt expuşi la stări de confuzie sau vinovăţie. Poate mai mult decât părinţii, copiii au nevoie de evaluare şi consiliere psihologică în astfel de situaţii.

“Divorţul părinţilor sau separarea acestora reprezintă o schimbare majoră în viaţă copilului, cu un impact puternic psihotraumatizant. În cazurile în care copilul primeşte suport şi afecţiune din partea ambilor părinţi, acesta reuşeşte să traverseze această perioadă, făcând în timp tranziţia către o nouă redefinire a familiei. Chiar şi aşa, copiii vor rămâne cu urme emoţionale, resentimente şi se vor defini noi credinţe şi atitudini privind conceptul de familie, iubire şi siguranţă”, explică, pentru “Adevărul”, psihologul Ionuţ Ghiugan.

Copilul poate dezvolta mecanisme disfuncţíonale de adaptare la stres. Specialistul spune că o situaţie specială o reprezintă cazurile în care părinţii continuă conflictul şi după divorţ, menţinând un nivel ridicat de stres pentru copil.

“Conflictul prelungit dintre părinţi afectează copilul într-o măsură mai mare decât despărţirea propriu-zisă. Copilul, în astfel de situaţii, pentru a descărcă emoţiile tulburătoare pe care le trăieşte (tristeţe, vinovăţie, ură şi dezamăgire) dezvoltă o serie de mecanisme de adaptare la stres disfuncţionale: interiorizează emoţiile negative şi le descarcă asupra propriului său Eu sau externalizeză aceste emoţii intolerabile sub formă unor comportamente de opoziţie şi agresivitate în relaţie cu mediul social. În astfel de situaţii, evaluarea psihologică reprezintă o necesitate pentru a se putea stabili gradul de afectare, precum şi resursele psihologice de care dispune copilul în acel moment. Ulterior, plecând de la evaluarea psihologică se pot stabili măsuri psihoterapeutice de corecţie, formare şi educare. Dacă nu se intervine timpuriu, atunci procesul dezaptativ este fixat la nivelul viitoarei personalităţi a adultului, ulterior intervenţia şi schimbarea fiind mult mai dificilă şi complexă “, explică Ionuţ Ghiugan.

Uneori, ambii parteneri doresc despărţirea, alteori doar unul dintre ei. Adesea, în această ultimă situaţie, unul dintre părinţi încearcă să atragă copilul de partea sa, denigrând celălat părinte şi întorcând copilul împotriva acestuia, doar în scopul de a se răzbuna pe fostul partener.

Toate aceste poliţe pe care părinţii şi le plătesc reciproc folosindu-se de copil se răsfrâng asupra celui mic. Copilul devine nu doar armă, ci şi victimă în acest război.

“O situaţie specială pe care o întâlnim în contextul disputelor intens conflictuale dintre părinţi, o reprezintă abuzul emoţional al unui părinte asupra copilului, prin faptul că modifică în sens negativ percepţia copilului despre celălalt părinte sau întrerupe în mod brutal această relaţie. Evaluarea psihologică reprezintă o urgenţă în aceste cazuri, pentru a se putea identifica comportamentele disfuncţionale ale unui părinte şi gradul de îndoctrinare al copilului. Dacă nu se vor lua măsuri, în timp, imaginea distorsionată negativ a părintelui alienat se va fixa puternic în conştiinţa copilului, iar acesta va respinge categoric orice relaţie cu părintele respectiv în viitor. În lipsa unui părinte sau cu o imagine distorsionată negativ despre acesta, copilul se va dezvola incomplet şi nu-şi va atinge potenţialul, rămânând cu dificultăţi funcţionale mai ales în stabilirea şi menţinerea unor relaţii de familie armonioase.”, spune psihologul Ionuţ Ghiugan.

“Schimbarea domiciliului în urma divorţului părinţilor poate fi impactantă”. Este o realitate faptul că părinţii sunt, în timpul şi după divorţ, măcinaţi de propriile lor probleme, şi dispun de prea puţine resurse pentru a gestiona corect durerea copiilor. Pentru a le preveni sau măcar pentru a diminua impactul lor, copilul are nevoie de evaluare şi consiliere psihologică.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro

@|2017 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

Informaţii utile:
→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ Expertiza psihologică a copilului şi familiei ȋn procesul de stabilire a condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti (click aici)
→ Alienarea parentală (click aici)
→ Ce nu poţi să-i spui copilului ȋn timpul divorţului (click aici)
→ Complexul Medeea sau cum ajunge un părinte să-şi ȋnverşuneze copilul ȋmpotriva celuilalt părinte (click aici)
→ Când devine toxică prietenia cu propriul copil (click aici)
→ Semnele abuzului asupra copilului (click aici)
→ Violenţa asupra copilului (click aici)
→ De ce copilul abuzat devine ȋn cele mai multe cazuri un adult abuziv (click aici)
→ Sindromul Alienarii Parentale (click aici)
→ Teste psihologice utilizate ȋn evaluarea copilului şi adolescentului (click aici)
→ Depresia la copii (click aici)
→ Agresivitatea la copii (click aici)
→ Complexul Electra sau cum intră fetiţele ȋn competiţie cu mama lor pentru câştigarea atenţiei tatălui (click aici)
→ Complexul Medeea sau cum ajunge un părinte să-şi ȋnverşuneze copilul ȋmpotriva celuilalt părinte (click aici)

De ce copilul abuzat devine in cele mai multe cazuri un adult abuziv

Abuzul asupra copilului, fie că vorbim de abuz fizic, emoţional sau sexual, are consecinţe fizice şi psihice negative asupra dezvoltării sale ulterioare. Specialiştii arată că, mai devreme sau mai târziu, el se va identifica cu abuzatorul şi va avea toate şansele să devină, la rândul său, agresor.

„Atunci când adultul a fost expus în copilărie unei forme de abuz (fizic, emoţional sau sexual), se pot produce restructurări semnificative în plan cognitiv, emoţional sau comportamental, cu impact negativ asupra capacităţii persoanei de răspuns adaptativ sau modului de reacţie în raport cu anumite situaţii relaţionale sau contexte emoţionale. În astfel de contexte, putem vorbi despre trauma psihologică, o reacţie de răspuns prin care copilul încearcă să integreze în experianţa să de viaţă o realitate intens traumatizantă şi să se adapteze la ea în vederea supravieţuirii fizice şi psihologice” explică, pentru „Adevăru“, psihologul Ionuţ Ghiugan.

Consecinţele asupra adultului care s-a confruntat cu abuzul în copilărie diferă de la o persoană la alta.

„Aceste consecinţe vor varia în mod considerabil, existând o serie de factori critici: vârstă şi stadiul de dezvoltare atunci când s-a produs abuzul, gravitatea abuzului, tipul de abuz, relaţia pe care copilul o are cu agresorul, măsurile luate pentru asigurare siguranţei copilului, sprijinul familiei, dacă copilul a primit ajutor psihoterapeutic pentru recupararea să, etc“, mai spune specialistul.

Abuzul produce dizabilităţi la nivel psihologic. Indiferent de tip, abuzul asupra copilului va avea drept primă consecinţă formarea unei concepţii negative despre ceea ce îl înconjoară. De aici apar anxietatea, atitudinea defensivă, labilitatea emoţională, problemele de comunicare şi stima de sine scăzută. Un copil abuzat se va confruntă, la maturitate, cu o serie de tulburări, în unele cazuri de o severitate extremă.

„Problemele de sănătate mintală sunt o consecinţă comună a abuzului asupra copiilor. Probleme de sănătate mintală asociate cu istorii trecute de abuz şi neglijare includ tulburări de personalitate, tulburare de stres post-traumatic, tulburări disociative, depresie, tulburări de anxietate şi psihoză. Pentru unii adulţi, efectele abuzului sunt cronice şi produc dizabilităţi la nivel psihologic şi social, alţi adulţi au rezultate mai puţin negative, efectele fiind limitate la anumite circumstanţe existenţiale”, mai spune psihologul.

Tocmai de aceea, copilul abuzat are nevoie de ajutor. Un ajutor care, dacă nu vine la timp,va lăsa loc transformării copilului din victimă, în agresor.

„Un copil traumatizat are nevoie să se vindece de experienţele sale traumatice pentru că există riscul de a integra consecinţele traumei în propria structuară caracterială şi de personalitate. În lipsa unor reajustări la nivel emoţional şi comportamental, copilul traumatizat va continuă să pună în scenă propriile experienţe, acţionând inadecvat împotriva altor copii şi în relaţie cu solicitările mediului extern. Trauma trăită de copil va produce efecte şi în viaţă adultă din cel puţin două perspective: din perspectiva victimei şi din cea a agresorului”, explică specialistul.

Poziţia iniţială: de victimă. Din perspectiva victimei efectele cele mai periculoase sunt cele auto distructive. De obicei, victimele îşi formează credinţa iraţională potrivit căreia au o vină şi merită să fie abuzaţi.

„În prima situaţie, adultul a interiorizat abuzul şi a integrat în structura sa de personalitate un model de comportament relaţional în care ocupă poziţia iniţială de victimă. Adultul va internaliza sentimentele trăite şi le va exprimă mai ales în comportamente auto-distructive. Acest mecanism de victimizare este posibil datorită modificărilor produse de trauma la nivel cognitiv şi afectiv: respect de sine diminuat, imagine de sine negativă, atribuirea evenimentelor negative exclusiv factorilor interni stabili (propriul caracter, personalitatea etc.), pasivitate, perturbarea intimităţii şi tiparului de ataşament, sentimente de vinovăţie, ruşine sau stigmatizare, interpretarea greşită a stimulilor interpersonali (anumite comportamente relaţionale sunt percepute eronat, ca dovadă a ameninţării sau pericolului sau ca semne ale iubirii şi siguranţei)”, arată cunoscutul psiholog.

Tiparul de coportament abuziv este copiat de victimă. Din perspectiva agresorului lucrurile stau altfel. Aproape fiecare abuzator are în spate o experienţă traumatizantă, un abuz la care a fost supus în copilărie, copilul abuzat ajungând să se identifice, în timp, cu agresorul.

„În a două situaţie, adultul exteriorizează abuzul prin identificarea la nivel de structură de personalitate cu identitatea abuzatorului şi copierea tiparului de comportament abuziv. Adultul va transfera experienţa traumatică în plan extern, în relaţia iniţială de formare a identităţii abuzive (relaţia adult-copil) sau la nivelul tuturor relaţiilor interpersonale. Mecanismele psihologice care întreţin acest comportament au în spate identificarea cu emoţiile şi comportamentul abuzatorului: neîncredere şi sentimente de insecuritate în relaţia cu celălalt, negarea defensivă a emoţiilor şi comportamentelor dezadaptative, agresivitatea şi violenţa relaţională, tendinţa accentuată spre control şi dominare, lipsa de empatie şi asertivitate etc.”, încheie psihologul Ionuţ Ghiugan.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|2017 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Informaţii utile:
→ Violenţa asupra copilului (click aici)
→ Violența în familie. Efectele violenţei domestice asupra victimelor femei (click aici)
→ Expertiza psihologică a copilului şi familiei ȋn procesul de stabilire a condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti (click aici)
→ Evaluarea psihologică a copilului după divorț/separarea părinților (click aici)
→ Efectele teribile pe care le are lipsa mamei din viaţa copilului (click aici)
→ Cum ȋi afectează pe copii lipsa tatălui (click aici)
→ Complexul Medeea sau cum ajunge un părinte să-şi ȋnverşuneze copilul ȋmpotriva celuilalt părinte (click aici)
→ Semnele abuzului asupra copilului (click aici)
→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ Expertiza psihologică ȋn cazurile de stres post-traumatic (click aici)
→ Teste psihologice utilizate ȋn evaluarea copilului şi adolescentului (click aici)
→ Cauzele Depresie (click aici)
→ Anxietatea generalizată (click aici)