Cel mai frecvent, invocarea fenomenului alienării parentale apare ȋn instanţele judecătoreşti, ȋn cauzele care au ca obiect divorţul, exercitarea autorităţii părinteşti, emiterea unui ordin de protecţie, nerespectarea măsurilor privind ȋncredinţarea minorului sau stabilirea domiciliului minorului.
Ȋn prezent alienarea parentală nu are o definire unanim acceptată, iar statutul ştiinţific este ȋncă insuficient conturat. Sindromul alienarii parentale nu este recunoscut ȋn acest moment ca diagnostic psihiatric. Literatura de specialitate oferă o descriere alternativă a patologiei alienării parentale prin intermediul principiilor și conceptelor psihologice consacrate. Patologia alienării parentale poate fi identificată şi diagnosticată utilizând criteriile unor manifestări bine definite și deja existente de psihopatologie, ce implică patologia sistemelor familiale şi abuzul asupra copilului.
Există ȋnsă, un consens general referitor la faptul că alienarea parentală se manifestă indiferent de genul părinţilor (atât mamele, cât şi taţii pot fi angajaţi ȋn comportamente alienatoare, ȋn egala măsură; ipoteza iniţială, potrivit căreia ȋn majoritatea cazurilor mamele sunt părintele alienator a fost infirmată de studiile ulterioare) sau al copilului (fetele şi băieţii pot fi alienaţi de către oricare dintre părinţi), iar fenomenul se poate manifesta atât ȋn familiile intacte, cât şi ȋn cele separate sau ȋn proces de separare sau divorţ. Totuşi, fenomenul alienării parentale apare mai frecvent ȋn familiile conflictuale şi cu dispute legale intense, ceea ce sugerează că tensiunile parentale pot fi un factor generator.
Pentru a descrie fenomenul alienării parentale sunt utilizate mai multe denumiri ȋn funcţie de perspectiva adoptată de specialişti: Sindromul alienării parentale (Gardner, 1987), Copil alienat (Kelly si Johnston, 2001), Alienarea parentală (Darnall, 2010), Tulburarea de alienare parentală (Bernet, 2010).
► Sindromul alienării parentale (Parental alienation syndrome, Richard Gardner, 1987)
Gardner defineşte conceptul astfel: O tulburare care apare ȋn contextul disputelor legate de stabilirea condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti. Manifestarea sa fundamentală este campania de denigrare faţă de celălalt părinte, campanie care nu este justificată. Ea rezultă din combinarea programării (spălarea creierului) ȋndoctrinărilor părintelui şi propriile contribuţii ale copilului de calomniere a părintelui ţintă.
Gardner identifică pentru copilul alienat următoarele simptome:
- neagă orice experienţă pozitivă din trecut şi respinge orice contact cu părintele ţintă;
- campania de denigrare, prin care copilul ȋşi exprimă continuu frica, ura sau respingerea faţă de părintele ţintă;
- raţionalizări inconsistente, ilogice sau absurde prin care copilul ȋl devalorizează pe părintele ţintă;
- fenomenul gânditorului independent; copilul insistă că decizia de respingere a părintelui ţintă este doar al lui, nefiind influenţat de părintele alienator;
- absenţa vinei sau a remuşcărilor pentru cruzimea manifestată faţă de părintele ţintă;
- prezenţa la copil a scenariilor ȋmprumutate de la părintele alienator;
- atitudinea negativă faţă de părintele ţintă se generalizează şi se resfrânge şi asupra membrilor familiei extinse a acestuia.
Gardner s-a opus vehement utilizării „terapiei tradiționale” în cazul alienării parentale, deoarece acesta consideră că cei care provoacă sindromul alienării parentale, cu foarte mici excepții, nu sunt candidați la terapie. Candidații la terapie au nevoie să înțeleagă că au probleme de natură psihologică și să aibă o motivație pentru schimbare. Majoritatea celor care provoacă sindromul alienării parentale nu îndeplinesc nici unul din aceste criterii (1998b, p.443). Într-o altă lucrare, Gardner (1999b) susține recomandarea de către instanța de judecată a terapiei de familie pentru familiile cu sindromul alienării parentale, spunând că abordarea trebuie să fie „autoritară” şi să folosească „ameninţări” în cazul în care părintele alienator nu se supune hotărârilor privind vizitarea. Gardner susținea ca amenințările să fie de la foarte blânde spre foarte severe.
► Alienarea parentală (Darnall, 1997 – 1998)
Darnall continuă direcţia propusă de Gardner, dar aduce modificări şi perspective diferite. El este cel care introduce termenul de alienare parentală. Autorul consideră că accentul trebuie pus pe comportamentul părintelui alienator: “Concret, prin gânduri, acţiuni şi maniere verbale sau nonverbale copilului i se induc anumite idei, cu scopul de a-l face să creadă că celălat părinte este duşman. Părintele obsedat cu alienarea va ȋncerca să ducă o adevarată campanie de distrugere a relaţiei copilului cu celălalt părinte”.
Darnall (2008), alături de alţi specialişti (Baker & Ben Arni, 2011; Warshak, 2013) consideră alienarea parentală o formă de abuz psihologic (emoţional) asupra copilului.
► Copilul alienat (Joan Kelly& Janet Johnston, 2001)
Autorii au propus conceptual de copil alienat ca o conceptualizare mult mai utilă a dinamicilor de alienare ce pot fi observate ȋn familiile ȋn care se manifestă un grad ridicat de conflict. Ȋn definirea acestui concept, accentul este pus pe adordarea sistemică a relaţiilor de familie şi se renunţă pe focalizarea exclusivă pe comportamentele părintelui alienator.
Autorii definesc copilul alienat ca fiind: “Acel copil care exprimă, liber şi persistent, gânduri şi sentimente negative nerezonabile, excesive (cum ar fi furia, ura, respingerea şi/sau teama) faţă de un părinte şi care sunt semnificativ disproporţionate ȋn raport cu experienţele reale ale copilului cu acel părinte”.
Autorii atrag atenţia că mult prea des ȋn cazurile de divorţ, toţi copiii care refuză contactul cu un părinte sunt etichetaţi ca alienaţi, iar toţi părinţii care ridică semne de ȋntrebare cu privire la valoarea sau adecvarea unui program de vizită sunt etichetaţi ca părinţi alienatori. Sunt citate câteva motive pentru care copiii pot refuza vizita sau contactul cu un părinte, fără ca aceste comportamente să reflecte alienarea:
- motive ancorate ȋn traseul de dezvoltare normal (de exemplu, anxietatea de separare la copiii mici);
- motive ancorate ȋn mariajul sau divorţul conflictual (de exemplu, teama sau inabilitatea de a face faţă tranziţiei conflictuale);
- motive ancorate ȋn reacţia copilului la stilul parental (rigiditate, furie, insensibilitate faţă de copil);
- motive ancorate ȋn ȋngrijorările copilului referitoare la fragilitatea emoţională a părintelui custodial (teama de a-l lăsa singur pe acesta);
- motive ancorate ȋn recăsătoria unui părinte (comportamente ale părintelui/părintelui vitreg care alterează disponibilitatea de a vizita).
Aceaşi autori atrag atentia că simpla prezenţă a comportamentelor alienatoare tipice nu prezice cu certitudine alienarea copilului. Intensitatea şi durata comportamentelor problematice, combinate cu alţi factori importanţi care ţin de copil sau părinţi, pot creşte riscul de alienare.
Sunt enunţaţi o serie de factori de risc care pot favoriza alienarea:
- Triangularea copilului ȋn conflictul marital intens. Copiii sunt invitaţi să ia partea cuiva, să fie mesageri, să excludă sau să pedepsească un părinte.
- Separarea interpretată ca profund umilitoare, ȋn special datorită modului ȋn care se realizează: prezenţa unui alt partener, ȋnsuşirea de bunuri, preluarea copiilor fără ȋnştiinţare, lipsa unei pregătiri emoţionale, etc.
- Dispute legale intens conflictuale. Copiii sunt utilizaţi pe post de confident ȋn aspecte legale sau financiare, li se oferă opţiuni referitoare la când şi cum să ȋl viziteze pe părintele cu care nu locuiesc şi sunt expuşi la denigrarea parentală reciprocă şi frecventă.
- Complicaţii din partea noilor parteneri, a familiei extinse sau a diverşilor profesionişti implicaţi ȋn separare. Descoperirea faptului că un părinte are un nou partener de viaţă poate fi interpretată ca o trădare. Ȋn cadrul acţiunilor legale, se formulează acuzaţii de abuz emoţional sau fizic, neglijare, iar aceste acuzaţii odată investite cu autoritate prin formularea lor ȋn acţiunile legale pot ajunge ȋn timp să fie tratate ca fapte, iar cei implicaţi pot, fără să vrea, să ȋşi ajusteze amintirile şi atitudinile ȋn acord cu această nouă realitate.
Comportamente şi atitudini ale părintelui alienator. Joan Kelly & Janet Johnston au identificat trei argumente pe care aceştia le utilizează frecvent:
- Copiii nu au neapărată nevoie de celălalt părinte ȋn viaţa lor.
- Părintele respins este periculos pentru copil: este abuziv, ȋl neglijează etc.
- Părintele respins, nici ȋn prezent, nici anterior, nu l-a iubit şi nu l-a ȋngrijit pe copil.
Comportamente ale părintelui respins care contribuie la alienare. Părinţii respinşi pot să contribuie şi ei la fenomenul alienării, ȋnsă aceste comportamente nu justifică reacţia disproporţională a copilului sau refuzul de a avea contact. Joan Kelly & Janet Johnston au identificat şase caracteristici importante:
- Tendinţa de a deveni pasiv şi de a se retrage ȋn faţa conflictului.
- Tendinţa de a se simţi ofensat şi nedreptăţit de tratamentul dur şi nejustificat al copilului.
- Utilizarea unui stil parental dur, fără empatie sau rigid, dar care totuşi nu se ridică la nivelul abuzului emoţional sau fizic.
- Personalitate centrată pe sine, imatură.
- O relaţie părinte-copil care pe parcursul mariajului a fost caracterizată de critici, cereri sau aşteptări frecvente.
- Dificultăţi ȋn a diferenţia ȋntre nevoile şi comportamentele copilului alienat şi motivaţiile şi comportamentele părintelui alienator. Empatia faţă de copil este dificilă, deoarece consideră că reacţiile şi atitudinile lui sunt influenţate de părintele cu care locuieşte.
► Tulburarea de alienare parentală (Parental Alienation Disorder – PAD, William Bernet, 2010)
Principala caracteristică a Tulburării de alienare parentală este că un copil, de obicei aflat în situaţia în care părinţi sunt angajaţi într-un divorţ cu grad înalt de conflict, creează o alianţă cu unul dintre părinţi (părintele preferat) şi respinge relaţia cu celălalt părinte (părintele înstrăinat) fără a avea o justificare legitimă.
Bernet alături de o serie de specialişti în sănătate mintală din 11 ţări, printre care S.U.A., Canada şi majoritatea statelor europene, a propus includerea Tulburării de alienare parentală în DSM – Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale – ediţia a V-a (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, publicat de American Psychiatric Association).
Criteriile de diagnostic pentru Tulburarea de alienare parentală:
A. Copilul, de obicei în cazul în care părinţii sunt angajaţi într-un divorţ cu conflict de mare intensitate, creează o alianţă puternică cu un părinte şi respinge relaţia cu celălalt părinte, care devine părinte înstrăinat fără o justificare legitimă. Copilul refuzăsă aibă o relaţie sau să petreacă timp cu părintele înstrăinat.
B. Copilul manifestă următoarele comportamente: o respingere persistentă sau denigrare a părintelui înstrăinat, care ajunge la nivelul unei adevărate campanii; explicaţiile copilului pentru respingerea sau critica părintelui înstrăinat sunt absente, slabe sau absurde.
C. Copilul manifestă două sau mai multe din următoarele şase atitudini şi comportamente: lipsa de ambivalenţă; fenomenul de „liber – cugetător”; sprijinul necondiţionat acordat unui părinte împotriva celuilalt; lipsa de vinovăţie cu privire la respingerea părintelui; prezenţa de scenarii preluate; ostilitate faţă de familia părintelui înstrăinat.
D. Durata tulburării este de cel puţin 2 luni.
E. Perturbarea provoacă suferinţă semnificativă clinic sau insuficienţă socială, academică (profesională) sau ȋn alte domenii importante de funcţionare.
F. Refuzul copilului de a avea o relaţie cu părintele înstrăinat nu are o justificare legitimă. Tulburarea de alienare parentală nu este diagnosticată dacă copilul a fost maltratat de părintele înstrăinat.
Părintele preferat sau alte persoane de care copilul depinde pot manifesta următoarele atitudini sau comportamente, care sunt deseori cauza principală a tulburării: critici persistente la adresa calităţilor şi aptitudinilor parentale ale părintelui înstrăinat; afirmaţii care induc copilului teamă, neplăcere sau îl fac să critice părintele înstrăinat; diverse comportamente menite de a îndepărta părintele din viaţa copilului. Comportamentul părintelui preferat poate include sesizări către poliţie sau serviciile de protecţie a copilului împotriva părintelui înstrăinat. Tulburarea de alienare parentală poate fi cauza pentru falsele acuze de abuz sexual împotriva părintelui înstrăinat. Părintele preferat poate ajunge la litigii, mergând până la abuz de drept. Părintele preferat poate încălca hotărârile judecătoreşti care nu sunt pe placul său. Deseori, la aceste persoane se pot observa tulburări psihice: tulburare de personalitate narcisică sau borderline, experienţe psihotraumatice în copilărie, trăsături paranoide.
Părintele înstrăinat poate manifesta o serie de comportamente, care pot influenţa sau contribui la declanşarea tulburării: lipsa de căldură şi implicare, abilităţi parentale deficitare, lipsa de timp dedicat activităţilor cu copilul. Cu toate acestea, intensitatea şi durata respingerii de către copil nu este nici pe departe proporţională cu carenţele minore şi slăbiciunea abilităţilor parentale ale părintelui înstrăinat.
Concluzii şi recomandări de specialitate privind fenomenul alienării parentale
→ Ȋn prezent alienarea parentală nu are o definire unanim acceptată, iar statutul ştiinţific este ȋncă insuficient conturat. Avocaţii şi părinţii ar trebui să fie precauţi ȋn utilizarea alienării parentale ȋn lupta legală, deoarece invocarea unor concepte nefundamentate ştiinţific, controversate poate fi contestată cu uşurinţă.
→ Noţiunea de alienare parentală nu se regăseşte în DSM-5 (Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, ediţia a-V-a al Asociaţiei Americane de Psihiatrie, 2013). Motivul principal invocat de specialişti a fost acela că “alienarea parentală nu este o tulburare a unui individ, ci este o problemă de relaţie părinte-copil sau părinte-părinte, iar problemele de cuplu ȋn sine nu sunt tulburări mintale”.
→ Ȋn DSM-5 (Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, ediţia a-V-a al Asociaţiei Americane de Psihiatrie, 2013), există clasificări diagnostice care pot fi utilizate în cazurile de alienare parentală:
- Problemă relaţională părinte-copil. “Această categorie trebuie folosită atunci când principalul motiv al abordării clinice este calitatea relaţiei părinte-copil sau atunci când caliatea relaţiei părinte-copil afectează evoluţia, prognosticul sau tratamentul unei tulburări mintale sau afecţiuni medicale. Ȋn mod tipic, problema relaţională părinte-copil se asociază cu afectarea funcţionării ȋn domeniul comportamental, cognitiv sau afectiv. Exemple de probleme comportamentale includ controlul parental inadecvat, supraveghere şi implicare inadecvată ȋn educaţia copilului; protecţie parentală excesivă; presiune parentală excesivă; certuri care conduc la ameninţări de violenţă fizică şi evitarea problemelor fără a căuta o soluţie. Printre problemele cognitive se numără tendinţa de a atribui celuilalt intenţii răuvoitoare, ostilitatea ȋmpotriva celulalt, sau punerea celuilalt ȋn postura de ţap ispăşitor şi sentimente nejustificate de detaşare. Problemele afective pot include sentimente de tristeţe, apatie sau furie faţă de cealaltă persoană din relaţie.”
- Abuzul psihologic al copilului. “Acte verbale sau simbolice intenţionate ale părintelui sau ȋngrijitorului care au ca rezultat sau pot avea ca rezultat afectarea psihologică semnificativă a copilului. Exemple de abuz psihologic al copilului include mustrarea, lipsa de consideraţie sau umilirea copilului; ameninţarea copilului; traumatizarea/abandoanarea persoanelor sau lucrurilor importante pentru copil sau exprimarea acestei intenţii; imobilizarea copilului; atribuirea abuzivă a rolului de ţap ispăşitor copilului; constrângerea copilului de a-şi provoca singur durere şi disciplinarea excesivă a copilului prin metode fizice sau de altă natură.”
→ Ȋn multe cazuri de divorţ/separare fenomenul alienării parentale este invocat. Taţii ȋl utilizează ȋn strategia legală pentru a le acuza pe mame ca au alienat copiii faţă de ei pentru a se răzbuna, iar mamele ȋi acuză pe taţi de abuzuri asupra copiilor pentru a primi custodia minorilor. Introducerea ȋn instanţele de judecată a alienării parentale poate avea ca efect intensificarea conflictului şi a tensiunii dintre părinţi (ceea ce subminează şi mai mult capacitatea acestora de a colabora pe viitor ȋn interesul copilului) şi poate conduce la decizii greşite pentru copil (o concluzie de alienare parentală poate simplifica nejustificat o realitate complexă, ȋn care atitudinea negativă a copilului este influenţată de foarte mulţi factori, din care doar unul constă ȋn comportamentele alienatoare al unui părinte şi poate părea că oferă răspunsuri clare si certe referitoare la care părinte este “bun” şi care este “rău”).
→ Motivele pentru care un copil poate ajunge să respingă sau să refuze contactul cu un părinte sunt multiple, şi doar unul dintre acestea poate fi alienarea parentală.
- Copilul va respinge şi se va ȋnstrăina faţă de un părinte din motive reale: istoric de abuz; neglijenţă; deficienţe parentale severe, inclusiv comportamente imature sau egoiste; stiluri parentale restrictive, rigide, manifestări de furie; tulburări psihice sau abuz de substanţă care interferează cu abilităţile parentale sau funcţionarea familială. Ȋn astfel de cazuri, ȋnstrăinarea copiilor, ȋn special a preadolescenţilor sau adolescenţilor (care au capacitatea de a alege, de a clarifica sau de a se distanţa) este văzută ca o strategie adaptativă, care limitează drastic contactul cu părintele abuzator. Această ȋnstrăinare justificată adesea este interpretrată şi utilizată ȋn conflictul parental ca fiind alienare. Părintele abuziv ȋl acuză pe celălalt părinte de alienare şi respinge orice idee care poate sugera că violenţele sau carenţele parentale pot influenţa relaţia părinte-copil.
- Copilul creează o alianţă puternică cu un părinte şi respinge relaţia cu celălalt părinte, care devine părinte înstrăinat fără o justificare legitimă. Copilul refuză să aibă o relaţie sau să petreacă timp cu părintele înstrăinat. Percepţia copilului este nerealistă şi semnificativ distorsionată. Părintele respins de copil nu are deficienţe parentale severe şi nu a fost abuziv cu copilul lui. Cazurile “pure” de alienare parentală (acelea care includ doar comportamente de alienare) sunt mai rare, mai frecvent ȋntâlnite sunt cazurile hibride, cu multiple cauze (acelea ȋn care se pot observa comportamente alienatoare ȋn paralel cu prezenţa altor elemente: conflict interparental intens, abilităţi mai scăzute ale părintelui respins, vulnerabilităţi personale ale copilului etc.).
→ Unii specialişti consideră ca alienarea parentală are efecte foarte grave pe termen mediu şi lung asupra dezvoltării copiilor: stimă de sine scăzută, abuz de alcool şi/sau droguri, depresie, repetarea la maturitate a aceluiaşi tipar de comportament faţă de proprii copii. Toate aceste consecinţe sunt deduse, nu fundamentate ştiinţific, prin analogie cu efectele formelor de violenţă exercitate asupra copilului.
→ Ȋn multe situaţii părinţii care se luptă pentru custodie ȋşi ȋncurajează copiii să se coalizeze cu ei ȋmpotriva celuilalt părinte. Ȋn literatura de specialitate este foarte bine documentat faptul că subminarea activă a autorităţii şi competenţei parentale reprezintă unul dintre cele mai distructive elemente referitoare la abuzurile domestice. Ȋn astfel de cazuri, se recomandă acordarea unei atenţii sporite unor fenomene al căror impact negativ au fost clar demonstrat – abuzul sau conflictul cronicizat, care ar putea explica unele reacţii de respingere a copilului, decât o focalizare exclusivă pe alienarea parentală, fenomen al cărui statut ştiinţific este ȋncă insuficient conturat.
→ Ȋn procesul de evaluare psihologică a alienării parentale, specialiştii trebuie să acorde atenţie diferenţierii adecvate a alienării de ȋnstrăinarea realistă (derivată din neglijare, abuz, sau asistarea la violenţa dintre parteneri) sau de fuzionare emoţională (o problemă de relaţionare emoţională ȋn diada părinte-copil, în care limitele intimităţii psihologice sunt difuze, iar intenţiile şi emoţiile părintelui interferează cu cele ale copilului).
→ Ȋn procesul de intervenţie problema principală care trebuie abordată este conflictul dintre părinţi. Acesta este de fapt factorul care ȋl ȋmpiedică pe copil să menţină relaţii apropiate cu ambii părinţi după separare sau divorţ. Ȋn practică sunt ȋntâlnite situaţii ȋn care găsirea unor intervenţii optime pentru copil este imposibilă, instanţele şi specialiştii ȋn sănătate mintală găsindu-se ȋn situaţia de a căuta alternativa cea mai puţin dăunătoare, nu cea optimă.
Surse:
- “Psihologia copilului ȋn context judiciar. Fundamente teoretice şi aplicative” – George Visu-Petra, Monica Buta, Laura Visu-Petra. Editura Asociaţia de ştiinţe cognitive din România, 2016.
- “Interesul superior al copilului. Expertiza psihologică ȋn caz de separarea/divorţul părinţilor” – Mona-Maria Pivniceru, Catalin Luca. Editura Hamangiu, 2016.
- “Evaluare, expertiză, intervenţie psihologică ȋn situaţii de divorţ” – Armand Veleanovici, Gabriela Dumitriu. Editura Expert Psy, 2015.
Psiholog specialist Ionuţ Ghiugan
PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com
@|2019 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan
Informaţii utile:
→ Violenţa asupra copilului (click aici)
→ Violența în familie (click aici)
→ Expertiza psihologică a copilului şi familiei ȋn procesul de stabilire a condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti (click aici)
→ Evaluarea psihologică a copilului după divorț/separarea părinților (click aici)
→ Efectele teribile pe care le are lipsa mamei din viaţa copilului (click aici)
→ Cum ȋi afectează pe copii lipsa tatălui (click aici)
→ Complexul Medeea sau cum ajunge un părinte să-şi ȋnverşuneze copilul ȋmpotriva celuilalt părinte (click aici)
→ Semnele abuzului asupra copilului (click aici)
→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ Expertiza psihologică ȋn cazurile de stres post-traumatic (click aici)
