Author Archives: admin

  • 0

Supervizarea profesională în psihologie clinică

Category : Cursuri

Activitatea de supervizare:

  • Supervizarea profesională se desfăşoară ȋn cadrul Cabinetului Individual de Psihologie Ghiugan Ionuţ, conform normelor Colegiul Psihologilor din România şi se adresează psihologilor clinicieni ȋn supervizare.

Derularea programului:

  • Supervizare individuală: şedinţe lunare, organizate individual.
  • Durata supervizării: minim 1 an /100 de ore.

Practica supervizată oferă oportunitatea integrării ştiinţei (teorii şi concepte de bază specifice psihologiei clinice predate ȋntr-o manieră didactică) cu practica (cunoaşterea bazată pe experienţă a specialistului) ca metodă esenţială prin care psihologul supervizat să dobândească abilităţi profesionale.

  • Un aspect important urmărit ȋn abordarea şedinţelor de supervizare este accentul pus pe latura practică şi interactivă a activităţilor desfăşurate.
  • Ȋn acest sens, transmiterea de informaţii de specialitate se realizează prin exemple concrete, iar activităţile practice au o pondere semnifictativă: administrarea instrumentelor de evaluare şi psihodiagnostic, conceptualizarea cazului si redactarea raportului de evaluare clinică, prezentarea şi analiza de studii de caz reprezentative, conceperea de planuri de intervenţie şi recomandări.
  • Pentru finalizarea supervizării profesionale, psihologul clinician ȋn supervizare trebuie să deţină cunoştinţe fundamentale de psihologie clinică, să demonstreze ȋn practică că are abilităţile necesare pentru a efectua evaluări, psihodiagnoză şi pentru a oferi servicii de intervenţie în limitele competenței psihologului clinician.

Sarcinile şi obiectivele supervizării profesionale:

  • Dobândirea şi consolidarea cunoștințelor privind standardele etice, cerințele legale și practicile profesionale ȋn psihologia clinică, bazele teoretice ale psihologiei clinice, psihopatologia copilului şi adultului;
  • Dezvoltarea unui repertoriu adecvat de cunoştinţe şi abilităţi privind evaluarea clinică, psihodiagnosticul şi intevenţia psihologică de bază;
  • Formarea abilităţilor de a utiliza ȋntr-o manieră optimă şi validă instrumente de evaluare şi psihodiagnostic specifice psihologie clinice;
  • Dezvoltarea identităţii profesionale şi a rezilienţei profesionale.

Pe parcursul activităţii de supervizare profesională se oferă:

  • Cunoştinte şi informaţii solide de psihologie clinică cu scopul utilizării lor ȋn activitatea practică;
  • Transmiterea experienţei profesionale prin prezentarea şi analiza de studii de caz reprezentative;
  • Materiale de specialitate, teste şi instrumente pentru a fi utilizate ȋn practica didactică;
  • Asistarea ȋn procesului clinic decizional, ȋn elaborarea documentelor profesionale specifice activității psihologului  clinician (realizarea rapoartelor de evaluare clinică și psihodiagnostic, avize psihologice etc.);
  • Sprijin ȋn realizarea rapoartelor de evaluare psihologică pentru schimbarea de treaptă.

Informaţii si înscrieri:
Ionut Ghiugan – Psiholog clinician specialist, supervizor, psiholog expert
Telefon: 0722 50 96 92; E-mail: ionut.ghiugan@gmail.com
www.expertizapsihologicajudiciara.ro

Imagine de Gerd Altmann de la Pixabay

@|Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan


  • 0

Criterii pe care psihologii le iau in considerare atunci cand recomanda un anume tip de custodie

Ghidul privind evaluările referitoare la custodia copilului ȋn Dreptul familiei – Asociaţia psihologilor americani (decembrie 2010) – Guidelines for Child Custody Evaluations in Family Law Proceedings – American Psychological Association (December 2010), oferă o ierarhizare a criteriilor pe care psihologii americani le iau ȋn considerare atunci când recomandă un anume tip de custodie, ȋn evaluările pe care le fac către instanţe.

Cazuri ȋn care custodia unică este preferată de către psihologii implicaţi ȋn evaluările de custodie ȋn SUA:

  • Părinte psihotic, bolnav psihic sau incapabil de a funcţiona;
  • Incapacitatea părinţilor de a comunica, de a rezolva conflicte sau lipsa totală de de cooperare;
  • Dovezi ale abuzului fizic sau sexual;
  • Abuz de alcool sau droguri;
  • Distanţa geografică dintre părinţi.

Cazuri ȋn care custodia comună este preferată de către psihologii implicaţi ȋn evaluările de custodie ȋn SUA:

  • O cooperare, comunicare mai bună sau lipsa conflictului;
  • Ataşament faţă de ambii părinţi;
  • Ambii părinţi sănătoşi psihic;
  • Implicare mai mare ȋn creşterea şi educarea copilului din partea ambilor părinţi;
  • Dorinţa părinţilor.

Referințe:
https://ro.wikibooks.org/wiki/Index_de_studii_psihologice_relevante_privitoare_la_divor%C8%9B_%C8%99i_custodie/Studiul_APA_(Asocia%C8%9Biei_Psihologilor_Americani)

Imagine de towbar de la Pixabay


Psiholog specialist Ionuţ Ghiugan
Psiholog clinician
Psihoterapeut
 
PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com
@|2020 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan


  • 0

Cine se teme de Frica?

Ce sunt fricile

Frica este una dintre emoţiile de bază ale omului. Este o reacţie sănătoasă, adaptativă, declanşată de percepţia unei ameninţări sau a unui pericol faţă de securitatea fizică a unei persoane. Este o reacţie naturală, de protecţie şi ne ajută să recunoaştem şi să răspundem la situaţiile periculoase şi ameninţătoare. Frica este o reacţie ȋn lanţ care produce efecte fizilogice şi psihologice intense şi este declanşată de un stimul posibil ameninţător. Stimulul ar putea fi un păianjen, un câine care latră, o scară de bloc neluminată, separarea de grupul social, o sală plină de oameni care aşteaptă discursul tău sau un zgomot puternic ȋn uşă.

De unde provin ele

Fricile pot avea mai multe cauze.  Cele mai importante cauze pot fi grupate ȋn trei mai categorii:

  • Moştenirea biologică. Oamenii dezvoltă frici legate de anumite obiecte, animale sau situaţii care, ȋn timpuri străvechi, au fost primejdioase. De exemplu, insectele, soarecii, şerpii, ȋnălţimile, străinii, apa sau spaţiile deschise puteau fi periculoase pentru strămoşii noştri. Ȋn istoria speciei, aceste frici erau foarte utile şi aveau valoare adaptativă ridicată. Indivizii echipaţi cu asemenea frici erau mai bine pregătiţi să evite contaminarea, ȋnţepăturile otrăvitoare, căderile de pe stanci, să fie ucişi sau să se ȋnece.
  • Procesele de ȋnvăţare. Personalitatea noastră, credinţele şi propriile valori sunt formate ȋntr-un context social ȋn care ȋnvăţarea joacă un rol determinant. O experienţă intensă de frică, teama şi disconfort este asociata cu un obiect sau situaţie specifică. De exemplu, individul este muşcat de câine şi ulterior dezvoltă o fobie de câini. Ȋn alte situaţii, individul observă o persoană semnificativă care reacţionează prin frică intensă ȋntr-un anumit context si prin ȋnvăţare fixează această frică. De exemplu, unui membru al familiei ȋi este frică de spaţii ȋnchise şi copilul ȋnvaţă prin modelare această frică
  • Modelele de prelucrare a informaţiilor şi distorsiunile cognitive. Multe frici se pot baza pe informaţii incorecte, pe o tendinţă de a prezice rezultatele cele mai negative/catastrofale şi convingerea că teama, frica resimţită nu poate fi controlată.

Care sunt cele mai întâlnite frici

Cele mai des ȋntâlnite frici sunt cele legate de anumite animale (păianjeni, şerpi sau şobolani) sau situaţii specifice (frica de moarte, de durere, de spaţii ȋnchise sau ȋnălţime, teama de respingere,  de eşec sau teama de a vorbi ȋn public).

Care sunt factorii care menţin frica

Frica este menţinută printr-o serie de mecanisme psihologice, dintre care cel mai important este tocmai evitarea obiectului sau situaţiei care produce teama. Atunci cand evitam stimulul ameninţător, nu avem şansa de a afla ȋn mod real, dacă putem sau nu face faţă acelei situaţii. O alta modalitate importantă prin care se menţine frica este angajarea ȋn „comportamente de siguranţă”. Acestea sunt comportamente pe care persoana le pune ȋn practică pentru a se proteja de ameninţare, dar care ȋn mod paradoxal nu fac decât să ȋntărească mecanisme psihologice ale frici. De exemplu, ȋn situaţiile care vă produc teamă, cereţi permanent suport şi asigurări persoanelor apropiate sau familiei. Dacă doriţi să depaşiţi fricile,  va trebui să vă expuneţi treptat la situaţiile de care vă este teamă, să le confruntaţi şi să nu puneţi sub semnul ȋntrebări capacitatea dumneavoastră de a depaşi aceste obstacole. Atunci când frica ȋşi pierde obiectul, ȋn mod sigur va fi parte din trecutul dumneavoastră.

Frică, fobie sau anxietate. Când frica nu este sănătoasă.

Ȋn unele situaţii frica care ne protejează şi ne apără, evoluează ȋn anxietate sau fobie, emoţii nesănătoase şi cu potenţial patologic. Frica poate fi dezadaptativă atunci când apare ȋntr-o situaţie inofensivă sau neutră, care este interpretată greşit ca fiind un pericol sau o ameninţare potenţială. Teama se manifestă astfel prin anxietate, panică sau teroare şi modifică comportamentul individului ȋntr-o direcţie nedorită. Aceste răspunsuri emoţionale copleşesc individul, determinându-l să facă alegeri iraţionale. Când ne temem de ceva, care nu ne poate afecta de fapt sau când teama devine excesivă şi scapă de sub control atunci este afectată funcţionarea normală de zi cu zi şi frica este nesănătoasă.

Frica şi anxietatea sunt emoţii diferite ce trebuie foarte clar diferenţiate. Ȋn literature de specialitate cele două emoţii sunt definite astfel:

  1. Frica este o emoţie primitivă automată de alarmare, ca reacţie a unei ameninţări iminente sau a unui pericol pentru siguranţa şi securitatea unui individ.
  2. Anxietatea este un sistem complex de reacţii (cognitive, afective, fiziologice şi comportamentale), care este activat atunci când evenimentele sau circumsţantele anticipate sunt considerate deosebit de periculoase, imprevizibile sau incontrolabile şi ameninţă interesele vitale ale unui individ.

Caracteristicile generale ale anxietăţii pot fi astfel descrise:

  • Simptome fiziologice: creşterea ritmului cardiac, palpitaţi; dificultăţi de respiraţie, respiraţie rapidă; durere sau apăsare ȋn piept; senzaţie de sufocare; senzaţie de ameţeală, de vid mental; transpiraţie, bufeuri, frisoane; greaţă, tulburări gastrice, diaree; tremurături, agitaţie; furnicături sau amorţeală ȋn braţe, picioare; slabiciune, pierderea echilibrului, leşin; muşchi ȋncordaţi, rigiditate; gură uscată.
  • Simptome cognitive: frica de a pierde controluI, de a nu putea face faţă; teama de vătămare corporală sau de moarte; teama “de a nu ȋnnebuni”; teama de evaluări negative din partea celorlalţi; gânduri, imagini sau amintiri infricoşătoare; senzaţia de irealitate sau de detaşare; concentrare scăzută, confuzie, limitarea atenţei, hipervigilenţă pentru stimuli ameninţători; memorie slabă; dificultăţi ȋn gândirea raţională, pierderea obiectivităţi.
  • Simptome comportamentale: evitarea semnelor sau a situaţiilor ameninţătoare; evadarea, fuga; căutarea siguranţei, a protecţei; nelinişte, agitaţie; hiperventilaţie; senzaţia de ȋngheţare, ȋnţepenire; dificultăţi de vorbire.
  • Simptome afective: nervos, tensionat, ȋncordat; ȋnspăimântat, temător, ȋngrozit; iritat, instabil, agitat; nerăbdător, frustrat.

Cele opt “frici nesănătoase” ale omului

  1. Anxietatea generalizată. Se traduce printr-o nelinişte cronică, griji fără motiv, tensiune musculară, hiper-reactivitate şi vigilenţă excesivă. Stimulul ameninţător este legat de evenimente stresante de viaţă sau alte necazuri personale, iar evaluarea pe care persoana o face este legată de frica de posibile consecinţe negative sau ameninţătoare pentru viaţă sa.
  2. Atacurile de panică. Sunt crize intense de anxietate ȋnsoţite de senzaţii fizice extrem de neplăcute, senzaţii ce sunt interpretate drept semen ale unei crize cardiace sau ale morţii iminente. Stimulul ameninţător este legat de senzaţiile fizice, corporale, iar evaluarea pe care persoana o face este legată de frica de moarte (atac de cord), frica de pierderea controlului (a ȋnnebuni), frica de pierderea conştienţei (leşin) sau frica de a avea alte atacuri de panică. Atacurile de panică pentru a fi considerate patologice trebuie să se repete timp de o lună şi să fie urmate de frica permanentă legată de posibiltatea apariţiei unui noi crize. Atacurile de panică sunt foarte frecvente ȋn forma lor izolată şi afectează ȋn jur de 30% din totalul populaţiei.
  3. Agorafobia. Această frică patologică se traduce prin evitarea progresivă a unui număr din ce ȋn ce mai mare de situaţii atunci când persoana se află ȋn afara domiciliului. Agorafobia poate fi ȋnsoţită de atacuri de panică. Ȋn acest context persoana trăieşte frica de reluare a unei crize de anxietate ȋn situaţii ȋn care s-ar afla departe de orice ajutor. Această formă patologică de frică poate conduce la retragere din viaţa socială şi profesională, alcoolism, conflicte conjugale şi, mai ales, depresie.
  4. Fobia socială. Această fobie se traduce prin incapacitatea persoanei de a avea relaţii sociale satisfăcătoare, din cauza anxietăţii şi fricii de a fi evaluat negativ de către ceilalţi ȋn situaţii sociale, publice. Fobia socială se poate limita la două sau trei situaţii sociale sau se poate generaliza pentru numeroase contexte sociale, afectând semnificativ calitatea vieţii.
  5. Fobiile simple. Sunt frici limitate, care nu au un fundament obiectiv. Ȋn general ele vizează diverse animale, dar se pot prezenta şi sub forma fricii de sânge şi răni, fricii de a conduce un automobile, de a te afla ȋntr-un loc ȋnchis, de furtună etc. Aceste fobii limitează sfera vieţii de relaţie şi pot provoca suferinţă.
  6. Obsesii compulsive. Persoana care se confruntă cu acesta formă patologică de anxietate se luptă ȋmpotriva imaginilor mentale neplăcute. Stimulul ameninţător este legat de gânduri intruzive, imagini sau impulsuri inacceptabile, iar evaluarea pe care persoana o face este legată de frica de a pierde controlul mental sau comportamental, de a fi responsabil ȋntr-un fel de consecintele negative asupra propriei persoane sau a altora. Teama este de regulă reprezentată de murdărie, contaminare, senzaţia de a fi direct sau indirect responsabil de moartea altor persoane sau de alte catastrofe. Pentru a neutraliza anxietatea persoana recurge la diferite ritualuri (compulsii), cel mai adesea fără efect. Nefericirea şi degradarea vieţii zilnice fac diferenţa dintre obsesia normală şi cea patologică. Se consideră că pentru a fi patologice obsesiile si compulsile trebuie să depăşeste cel puţin o oră pe zi.
  7. Stresul post-traumatic. Unele persoane care experimentează evenimente traumatice (expunerea la război ȋn calitate de combatant sau civil, agresiune fizică, violenţă sexuală, accidentele grave produse de autovehicule etc.) continuă şi după terminarea evenimentului să retrăiască experienţele suferite care le-au ameninţiat viaţa, reacţionând ȋn minte şi la nivel de corpul ca şi cum evenimentul nu s-a ȋncheiat. Individul care se confruntă cu acesta formă patologică de anxietate se luptă cu amintiri, senzaţii, stimuli externi asociaţi cu experienţe traumatizante, iar funcţionarea sa adaptativă este semnificativ afectată.

Factori genetici

Exista numeroase dovezi ale faptului că anxietatea este ereditară. Se moşteneşte o vulnerabilitate generală pentru dezvoltarea unei tulburări de anxietate. Această vulnerabilitate nespecifică la anxietate poate fi neuroticismul, anxietatea ridicată ca trăsătură, afectivitatea negativă. Indivizii vulnerabili manifestă o reacţie emoţonală mai puternică faţă de situaţii potrivnice sau stresante.

Factorii de mediu şi factorii cognitivi interacţonează, cu aceasta predispoziţe genetică, pentru a determina tipul specific de tulburare de anxietate pentru fiecare individ.

Frica poate avea un impact negativ asupra vieţii

Anxietatea excesivă sub toate formele ei produce efecte negative asupra vieţii persoanei, din cel puţin următoarele perspective:

  • Gândire disfuncţională ȋn contexte specifice. Anxietatea are la bază o presupunere falsă, eronată despre caracterul periculos al unei sitiuaţii. Situaţiile neutre sau cu nivel scăut de ameninţare sunt percepute ca o ameninţare reală şi reacţia de răspuns este puternic dezadaptativă (frică exesivă, panică etc.). Astfel persoana pierde evaluarea obiectivă asupra realităţii reacţionând anormal ȋn context de viaţă neameninţătoare. De exemplu, o persoană cu fobie specifică de animale, suferă un adevărat atac de panică la vederea unui pudel pitic inofensiv, ţinut de stăpân ȋn lesă.
  • Fucţionare deteriorată. Anxietatea prin faptul că perturbă răspunsul adaptativ şi eficient ȋn faţă unor posibile ameninţări diminuează capacitatea unei persoane de a duce o viaţă productivă şi satisfăcătoare.
  • Evitarea unor situaţii de viaţă afectează viaţa socială a persoanei şi relaţiile cu ceilalţi. Anxietatea este provocată de o gamă largă de stimuli sau de situaţii de o intensitate relativ redusă, pe care un individ care nu se teme le-ar percepe ca situaţii inofensive. Ȋn acest context persoana anxioasă depune eforturi excesive pentru a evita stimuli percepuţi ca ameninţări, chiar dacă aceste comportamente ȋi afectează viaţa socială şi relaţiile cu ceilalţi.

Când avem nevoie de ajutor specializat

Atunci când fricile sunt persistente şi se asociază cu nivele ridicate de anxietate şi disconfort, când persoana ȋn cauză, deşi este conştientă de faptul că fricile pe care le trăieşte sunt excesive şi ireale, evită sau doreşte să evite anumite situaţii, este necesar ajutorul unui specialist ȋn sănătate mintală.

Se recomandă ca un primul demers, evaluarea medicală pentru a se elimina posibile cauze medicale asociate. De asemenea, persoanele care suferă de anxietate sau fobie pot beneficia de un ajutor important ȋn urma tratamentului medicamentos. Acesta poate să le reducă nivelul de anxietate şi teamă. Rolul tratamentului medicamentos este reducerea rapidă a nivelului anxietăţii. Tratamentul medicamentos poate fi o parte esenţială a intervenţiei, paralel cu învăţarea în cadrul psihoterapiei a unui mod eficient şi constant de a gestiona anxietatea.

Psihoterapia

Psihoterapia este o modalitate de tratament ce utilizează teorii şi mijloace ştiinţifice pentru reducerea sau eliminarea unor simptome (stări anormale resimţite de o persoană care pot indica prezenţa unei boli), afecţiuni mentale sau comportamente disfuncţionale. Deşi toţi oamenii au probleme, la psihoterapeut se prezintă doar cei care nu şi le rezolvă într-un timp rezonabil. Oamenii au resursele necesare rezolvării problemelor lor, dar există cel puţin o perspectivă care blochează utilizarea acestor resurse ȋntr-o manieră eficientă: oamenii nu formulează corect problema şi ȋn consecinţă devin prizonierii unei singure imagini privind soluţia. Din această perspectivă, sarcina psihoterapeutului este de a crea un cadru care să-l stimuleze pe client să dezvolte formulări alternative, fie în raport cu problema, fie în raport cu soluţia şi să utilizeze mai eficient resursele de care dispune. O abordare eficientă ȋn cazul anxietăţii şi fobilor are la bază următorul proces terapeutic, validat din punct de vedere ştiinţific:

  • Formarea şi ȋntărirea convingerii clientului că este capabil să facă faţă unei stări de anxietate puternice, demonstându-i-se faptul că poate deţine controlul cognitiv şi comportamnetal asupra stărilor sale.
  • Tehnici de relaxare musculară şi tehnici de control al respiraţiei.
  • Tehnici pentru dezvoltarea abilităţii de a recunoaşte şi reduce a simptomelor anxietăţii în momentul în care acestea apar.
  • Clientul este ajutat să ȋnţeleagă că modul în care gândeşte poate determina şi modul în care resimte teama.
  • Expunerea treptată la situaţiile percepute ca ameninţătoare şi formarea unor mecanisme adaptative de reacţie.

Ȋn lumea de azi, mai mult decât oricând, evenimentele dezastruoase provocate de catastrofe naturale sau de actele de violenţă ( de exemplu, teorismul) au creat un climat social de frică şi anxietate ȋn multe ţări din lume.

Prin intermediul canalelor de comunicare media aceste evenimente se propagă ȋn viaţa fiecărui individ, creând un nivel crescut de insecuritate. De asemnea, un factor important al vieţii de azi, care era mult mai puţin conştientizat de generaţiile trecute este legat de stresul cotidian şi nivelul crescut al solicitărilor. Acest factor contribuie substanţial la declanşarea şi menţinerea stărilor de anxietate. Putem afirma că anxistatea este o trăsătură definitorie a societăţii contemporane şi modul cum afectează indivizii reprezintă una din problemele cele mai importante cu care se confruntă sistemul de sănătate mintală.

Netratată, o anumită frică poate duce la depresie

Anxietatea clincă este ȋnsoţită ȋn multe situaţii de alte tulburări psihice. Relaţia cea mai frecventă este ȋntre anxietate şi depresie. Studiile de specialitate au indicat faptul că fobia simplă, tulburarea obsesiv-compulsivă, agorafobia şi atacurile de panică au fost asociate cu un risc crescut pentru depresie majoră, 12 luni mai târziu. Depresia clinică care ȋnsoţeşte o tulburare de anxietate este asociată cu un parcurs mai persistent al tulburării, cu o severitate mai mare a simptomelor, cu o limitare sau cu o incapacitate funcţonală mai mare. Ȋn plus, anxietatea care este ȋnsoţită de o depresie comorbidă determină un răspuns mai slab la tratament, o rată crescută de recidivă şi solicit mai mult serviciile medicale, decât ȋn situaţia in care anxietatea se prezintă ca singura afecţiune.

Consumul de substanţe

Tulburările legate de consumul de substanţe, ȋn special de consumul de alcool sunt des asociate cu tulburărilor de anxietate. Prezenta unei tulburări de anxietate (ȋn afara fobiei simple) dublează riscul pentru dependenţa de alcool sau de droguri, deoarece anxietatea precedă ȋn mod frecvent tulburarea legata de consumul de alcool şi droguri. Indivizii care suferă de anxietate sunt mai predispuşi să consume alcool şi droguri.

Ȋn activitatea de cabinet cele mai frecvente solicitări sunt legate ȋntr-o formă sau alta de o suferinţă de tip anxios. Că vorbim de o fobie simplă sau o tulburare de panică, o fobie socială sau o anxietate grefată pe un eveniment psihotraumatizant, toate aceste suferinţe au la bază frica ȋn forma ei patologică. Din nefericire, persoanele solicită ajutor după ce afecţiunea se cronicizează şi apar déjà modificări ȋn funcţionarea personală şi socială. Foarte puţine persoane solicită psihoterapie pentru prevenirea unor astfel de afecţiuni. Deşi conştientizează că au un mod problematic de a percepe realitatea şi a reacţiona, nu solictă ajutorul ȋnainte ca afecţiunea să producă o suferinţă semnificativă. Prin educaţie, oamenii pot fi ajutaţi să ȋnţeleagă că cea mai eficientă formă de “tratament” mai ales ȋn cazul afecţiunilor cu o component psihologică este prevenţia. Corectarea tiparelor negative de gândire, modificarea credinţelor limitative şi dezvoltarea abilităţilor de a rezolva problemele existenţei sunt procese esenţiale pentru a putea face faţă eficient provocărilor existenţei.

Psiholog specialist Ionuţ Ghiugan
Psiholog clinician
Psihoterapeut

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com
@|2020 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Imagine de Nino Carè de la Pixabay


  • 0

Cum alegem partenerul de cuplu

Ce face ca doi oameni să se aleagă unul pe celălat, dintre alţi candidați disponibili, pentru a forma o relaţie de cuplu? Mai multe teorii au ghidat gândirea științifică pe această temă, ȋnsă nu toate au fost validate de cercetările ȋn domeniu.

Teoria psihanalitică a selecției partenerilor

Teoria psihanalitică consideră că alegem parteneri romantici care se aseamănă cu părinţii noştri.  Sigmund Freud a descris teoria conform căreia copiii dezvoltă o atracție față de părintele de sex opus, în timp ce se confruntă cu părintele de același sex pentru a proteja relația (complexul Oedip). S-a crezut că această atracție sexuală interzisă s-a tradus în căutarea calităților unui partener care reflectă calitățile părintelui de sex opus. De exemplu, primul „iubit” al unui băiat este mama lui, iar atunci când va creşte şi va decide să aleagă un partener romantic, amintirea mamei va crea dorința de a găsi pe cineva la fel ca ea.

Teoria ataşamentului

Din punct de vedere evolutiv, sistemul de ataşament este conceput pentru a promova supraviețuirea prin menținerea proximității între părinți și copii. Din punct de vedere psihologic, apropierea reduce frica, anxietatea și alte forme de suferință aferente, permițând indivizilor să se angajeze în alte sarcini de viață. Pe măsură ce oamenii se dezvoltă, acumulează o experienţă mentală a succesului lor în obținerea apropierii şi a confortului ȋn relaţie cu figurile de atașament, începând cu părinții și continuând cu prietenii apropiați și partenerii romantici.

Există patru stiluri de atașament ȋntr-o relaţie:

  1. Stil de ataşament sigur (dragoste stabilă). Persoana este confortabilă cu apropierea și intimitatea emoțională în relații; este capabilă să stabilească limite sănătoase, adecvate și rezonabile atunci când este necesar; tinde să aibă o percepție favorabilă a relațiilor și a interacțiunilor personale; este mai probabil să facă faţă cu bine dificultăților interpersonale.
  2. Stil de atașament anxietate-preocupare (dragoste instabilă). Persoana cu acest stil de ataşament este ȋnclinată să se simtă mai puțin sigură în privința relațiilor; manifestă ȋn relaţie, posesivitate, gelozie, control, schimbări de dispoziție, obsesivitate; necesită mângâiere, afectivitate și validare constantă pentru a se simți în siguranță și acceptată.
  3. Stil de atașament evitare-respingere (dragoste absentă și/sau îndepărtată). Persoana este autosuficientă, independentă comportamental și emoțional; evită intimitatea adevărată; doreşte libertatea fizică și emoțională; prioritățile din viață înlocuiesc adesea relațiile interpersonale; poate avea probleme de angajament ȋntr-o relaţie.
  4. Stil de atașament evitare-teamă (frică de dragoste și/sau dragoste dureroasă). Persoana cu acest stil de ataşament a trăit experienţe de viaţă dureroase (abandon sau abuz); doreşte intimitatea, dar rezistă simultan; ȋn situaţii de iubire se teme de anihilare, fizică și/sau emoțională; trăieşte multe conflicte interioare; se simte mai puțin sigură în privința relațiilor; poate avea probleme de angajament ȋntr-o relaţie.

Teoria ataşamentului susţine următoarele ipoteze: Un model de atașament stabil/securizat în atașamentele timpurii ale copilăriei, continuă să funcționeze ca model de lucru pentru relațiile de la vârsta adultă. Stilul de atașament determină modul ȋn care o persoană ȋşi selectează partenerul, dar şi modul ȋn care relaţia se va dezvolta ȋn timp sau se va termina. Indivizii preferă partenerii cu un stil de atașament similar sau un stil de atașament complementar.

Teoria sociobiologică

Teoria sociobiologică este concentrată exclusiv pe urmași. Această teorie susține că tendințele comportamentale, caracteristicile fizice și caracteristicile personalității care ne promovează șansele de a supraviețui și reproducere devin dezirabile pentru noi. În acest sens, bărbații caută femei tinere, sănătoase și atractive, care vor produce copii sănătoși și vor avea grijă de ei. De asemenea, ei caută femei conservatoare sexual, pentru a atenua riscul creșterii urmașilor unui alt bărbat. Pe de altă parte, femeile caută bărbați puternici sănătoși, care să o protejeze pe ea și pe copil și bărbați ambițioși cu statut social și economic ridicat. Statutul social și economic reprezintă capacitatea unui bărbat de a investi resurse într-un copil. Sociobiologia spune că bărbații sunt atrași de femeile frumoase mai tinere (față simetrică, șolduri largi, trăsături asociate cu tinereţea etc.), iar femeile sunt atrase de bărbați cu bani, statut și aspect masculin (umeri largi, maxilar puternic, voce profundă).

Teoria rolului social

Teoria rolului social susține că procesele sociale, mai degrabă decât cele biologice dictează alegerile noastre. Conform acestui argument, regulile de selecție a partenerului sunt dictate de rolurile pe care femeile și bărbații le ocupă în societate. Femeile sunt atrase de bărbați cu putere și bani, deoarece societatea limitează accesul acestora la poziţii de putere şi capacitate de a câștiga bani. De asemenea, această teorie arată faptul că dacă rolurile şi normele sociale se schimbă, atunci preferinţele oamenilor în căutarea unui partener se vor schimba ȋn aceeaşi măsură. Dacă mâine, majoritatea pozițiilor de putere și bani se vor adresa femeilor, atunci statutul și bogăția unui bărbat vor conta mult mai puțin pentru femei, în timp ce frumusețea şi tinerețea masculină pot deveni mai importante.

Studiile realizate până ȋn prezent au identificat destul de clar aspectele generale care ne atrag şi care declanşează procesul de alegere a unui partener de cuplu. Acestea sunt:

  • Atracție fizică

Oamenii sunt puternic influențați, cel puțin în întâlnirile inițiale, de atractivitatea fizică a unui posibil partener. Persoanele atractive fizic sunt, de asemenea, văzute ca având o varietate de caracteristici pozitive. De exemplu, oamenii mai atrăgători sunt văzuți ca fiind mai sociabili, altruiști și inteligenți decât omologii lor mai puțin atractivi. Tipare similare au fost găsite în raport cu contextele online. Persoanle considerate mai atractive pe baza fotografiilor lor de pe site-ul de întâlniri online sunt, de asemenea, apreciate ca având profiluri mai pozitive în ceea ce privește conținutul textului. Persoanele atractive au, de asemenea, mai multe opțiuni de parteneri de sex şi au mai multe șanse să li se ofere locuri de muncă. Există des ȋntâlnită convingerea că atractivitatea externă semnifică calități interne pozitive. Atractivitatea fizică pare a fi un avantaj important ȋn viață. În special în întâlnirile inițiale, oamenii sunt puternic influențați de atractivitatea fizică a celeilalte persoane.

  • Asemănare

Atractivitatea fizică deşi este o variabilă importantă, este doar o primă etapă ȋn dezvoltarea unei relaţii apropiate cu o altă persoană. Pentru a dezvolta o relaţie mai stânsă, vom începe să comunicăm, să ne împărtășim valorile, convingerile și interesele noastre și să începem să stabilim dacă suntem compatibili. Compatibilitatea creşte plăcerea şi stimulează continuarea comunicării. Relațiile sunt mai susceptibile să se dezvolte și să fie menținute în măsura în care partenerii împărtășesc caracteristici comune: vârsta, educația, rasa, religia, nivelul de inteligență și statutul socio-economic, valori și credințe. Asemănarea duce la atracție din mai multe motive. Un motiv ar fi că similitudinea face lucrurile mai ușoare. Ne este mai ușor să comunicăm cu o persoană care vorbește pe „limba noastră” şi ne împărtășește valorile şi credinţele. Un alt mare beneficiu de a împărtăși credințele și valorile este acela de a putea face o predicţie privind comportamentul şi atitudinile celuilalt. Ne este mai uşor să avem ȋncredere ȋn cineva care reacţionează asemănător la evenimente viitoare. Al treilea motiv este că iubind pe cineva asemănător nouă, ne simţim validaţi şi confirmaţi din punct de vedere psihologic. Asemănare este fără îndoială cea mai puternică variabilă care guvernează procesul de alegere a unui partener de cuplu. Avem tendința să ne placă oamenii care ne împărtășesc valorile și credințele noastre, atât pentru că similitudinea face lucrurile mai ușoare, cât și pentru că similitudinea consolidează valorile și credințele noastre.

  • Personalitate și caracter

Cercetările asupra factorilor de personalitate implicaţi ȋn alegerea unui partener au identificat doi factori de personalitate care sunt considerați de dorit: competența și căldura. Oamenii competenți, adică inteligenți și pricepuți social sunt considerați mai atractivi. Oamenii amabili cu o personalitate caldă sunt, de asemenea, mai atractivi. Cald și înțelept este o pereche câștigătoare în procesul de selecţie şi alegere a unui partener. De asemena, există mai multe caracteristici ale personalității care indică o atractivitate mai scăzută și chiar o probabilitate mai mare de rupere a relaţiei. Caracteristicile nedorite ale personalității în relații sunt: Agreabilitate scăzută (un partener care găsește întotdeauna ceva de argumentat, ȋncăpăţânat, orgolios şi competitiv); Controlul slab al impulsurilor (un partener care are probleme legate de controlul furiei și este predispus la agresiune și violență); Hipersensibilitate (un partener care se simte uşor rănit, chiar ȋn privinţa unor aspecte minore, pe care le exagerează ȋn direcţia negativă; hipersensibilitatea duce la o lipsă de comunicare și la izolare); Nevoia de control excesiv (un partener nesigur care tinde să fie gelos şi controlează excesiv); Narcisism (un partener concentrat doar pe sine şi nevoile sale, care nu investeşte ȋn relaţie); Abuzul de substanțe (orice tip de abuz de substanțe, alcool, droguri va conduce mai devreme sau mai târziu la probleme severe ȋn relaţia de cuplu).

  • Expunerea și proximitatea

Oamenii tind să se familiarizeze mai bine și să se îndrăgostească unul de celălalt atunci când situația socială îi aduce în contact repetat. Cu cât petrecem mai mult timp cu cineva, cu atât sunt mai mari șansele ca persoana respectivă să ne placă. Simplul efect de expunere se referă la tendința noastră de a prefera stimuli pe care i-am văzut frecvent. Expunerea simplă poate avea o bază evolutivă. Avem o frică inițială față de necunoscut, dar pe măsură ce lucrurile devin mai familiare, acestea produc sentimente mai pozitive și situaţia pare mai sigură. Atunci când stimulii sunt oameni, poate exista un efect suplimentar: oamenii cunoscuți sunt mai degrabă văzuți ca făcând parte din grupul nostru identitar (avem aceeaşi cultură, sistem de valori etc.), iar acest lucru ne poate determina să ne placă și mai mult.  De asemenea, cei mai mulți dintre oameni aleg un partener de relaţie care locuieşte aproape, pentru că distanţa fizică poate fi un obstacol important atunci când avem nevoie de contact fizic şi timp petrecut ȋmpreună. Relațiile la distanţa sunt mai greu de hrănit și supraviețuiesc mult mai rar. Expunerea și proximitatea sunt motivele pentru care multe persoane stabilesc relaţii la locul de muncă sau la şcoală. Ȋn multe situaţii, contactul fizic zilnic transformă persoanele străine ȋn prieteni sau parteneri de cuplu.

Ce ne motivează să intrăm ȋntr-o relaţie romantică nu corespunde ȋntotdeauna cu alegerea unui partener de lungă durată.

Ȋnțelegem destul de bine mecanismele generale pe care oamenii le folosesc pentru a identifica un posibil partener: aspectul fizic, asemănarea, personalitatea și proximitatea. În schimb, nu există încă un răspuns clar legat de „selecția finală”: cum alegem dintr-un grup de candidaţi potriviţi, doar unul, pentru a forma o relaţie de lungă durată.

Când vine vorba de “selecţia finală” teoria ȋn multe cazuri este confirmată parţial, existând şi alţi factori care ne motivează alegerea.

De exemplu, cercetările ȋn domeniu au arătat că, ȋn general, femeile acordă mai multă importanță statutului socio-economic decât iubirii romantice. De asemenea, femeile preferă stabilitatea emoțională decât aspectul atractiv fizic și preferă un partener inteligent. Statutul, stabilitatea emoțională și inteligența sunt caracteristici mai puțin importante pentru bărbați atunci când caută un partener pe termen lung. Bărbații subliniază valoarea frumuseții externe, tinerețea, sănătatea fizică și dorința pentru copii. În plus, studiile indică faptul că femeile sunt mai selective și mai exigente decât bărbații atunci când aleg un partener de viață. Un motiv este acela că femeile au mai multe de pierdut dacă fac o alegere proastă. Femeile sunt mai vulnerabile și, prin urmare, trebuie să fie mai prudente. Un alt motiv al selectivității feminine este faptul că aducerea pe lume a unui copil este o problemă mult mai solicitantă și cu implicaţii profunde pentru o femeie decât pentru un bărbat.

Selecţia finală a unui partener de cuplu, se dovedeşte ȋn multe cazuri un proces subiectiv care nu respectă ȋn mod necesar teoria ştiinţifică, logica raţiunii, tiparele evolutive, presiunea socio-culturală sau chiar voinţa persoanei.

Chiar dacă ne dorim ca ȋn dragoste să putem alege conştient şi raţional, așa cum spunea filozoful Blaise Pascal, inima are motive pe care rațiunea nu le înțelege.

Psiholog specialist Ionuţ Ghiugan
Psiholog clinician
Psihoterapeut

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|2020 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Photo by 7 SeTh on Unsplash


  • 0

Perfectionism sau Tulburare obsesiv-compulsiva?

(Foto: Shutterstock.com)

Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) este adesea înțeleasă greșit ca o tulburare care înseamnă pur și simplu a fi perfecţionist şi orientat excesiv spre detalii.

Termenul de Tulburare obsesiv-compulsivă (TOC) este utilizat ȋn limbaj comun pentru a eticheta o persoană care acordă o atenţie excesivă şi detaliată unor activităţi rutiniere zilnice sau specifice. Multe persoane au obiceiuri ciudate (organizează hainele ȋn dulap după culoare, aşează lucrurile ȋntr-o anumită ordine, refuză să atingă uşa toaletei publice etc.) dar aceste obiceiuri nu trebuie confundate cu Tulburarea obsesiv-compulsivă. O persoană cu TOC, de exemplu, trebuie să se spele în mod repetat pe mâini până când sângerează și continuă să facă acest lucru fără să înțeleagă de ce.

Simptomele TOC sunt caracterizate prin gânduri obsesive asociate adesea cu acţiuni compulsive.

Gândurile obsesive sunt intruzive (apar pe neaşteptate, sunt nedorite sau ȋmpotriva voinţei persoanei), nu pot fi controlate și afectează funcţionalitatea individului prin faptul că interferează negativ cu viaţa de zi cu zi. Cele mai frecvente gânduri obsesive sunt centrate pe:

  • Ideea de contaminare (de exemplu, să ia un microb periculos sau o boală extrem de gravă prin atingerea unor obiecte sau contact cu alte persoane; sau individul cu TOC să contamineze alte persoane);
  • Ȋndoieli persistente (de exemplu, să se întâmple ceva foarte grav din cauză că nu a verificat cu atenție ușa de la intrare, întrerupătoarele din casă, robinetul de gaz etc.);
  • Nevoia de ordine, curăţenie şi simetre (de exemplu, aranjarea unor obiecte ȋntr-o anumită ordine sau după un anumit criteriu etc.);
  • Impulsuri agresive sau reprobabile (de exemplu, să strige ceva obscen într-o biserică, să facă un act de cruzime, să-şi facă rău singur etc.);
  • Imagini sau idei de natură sexuală (de exemplu, imagini care implică acte sexuale nepotrivite sau agresive).

Acţiunile compulsive sunt comportamente repetitive prin care persoana cu TOC reduce anxietatea şi ȋncearcă să ȋndepărteze din minte gândurile obsesive. Compulsiile sunt văzute ca o formă de protecţie. Astfel prin comportamentul compulsiv sau printr-un ritual, individul crede că poate impiedica producerea unui eveniment ȋngrozitor.Cele mai frecvente compulsii sunt legate de:

  • Spălarea excesivă a mâinilor, a propriului corp sau a unor obiecte;
  • Număratul exagerat a unor obiecte sau a unor activități;
  • Aranjatul/rearanjatul obiectelor într-o anumită configurație;
  • Verificări repetate si exagerate (de exemplu, dacă a ȋnchis uşa sau robinetul de gaz, dacă a scos din priză fierul de călcat; dacă nu a comis acte necugetate – nu a făcut un accident rutier sau nu a făcut rău unei persoane;
  • Comportamente superstițioase.

TOC poate fi însoțită şi de alte afecțiuni de sănătate mintală: ticuri, tricotilomania (dorinţa patologică şi obsesivă a unei persoane de a-şi smulge părul), tulburarea dismorfică a corpului, tulburare de panică, anxietate socială, anxietate generalizată, depresia, tulburare bipolară, tulburări de consum de droguri, ADHD.

Multe persoane care suferă de Tulburare obsesiv-compulsivă (TOC) nu spun nimănui (inclusiv medicilor sau familiei) despre situaţia lor şi suferinţa cu care se confruntă. Ştiu că ceea ce li se întâmplă este anormal și se tem că vor pierde relaţia sau locul de muncă sau vor ajunge ȋntr-un spital de psihiatrie.

Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă (OCPD) este adesea confundată cu TOC, dar există diferențe majore care pot fi necunoscute publicului larg.

O persoană cu Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă (OCPD) poate fi descrisă ca fiind perfecționistă  sau ca cineva care acordă o atenție excesivă detaliilor. Individul nu este deranjat de aceste acţiuni, apreciază gândurile sale ca fiind normale şi raţionale, chiar utile ȋn anumite situaţii.

În general, persoanele cu OCPD nu cred că  au o problemă, în timp ce persoanele cu TOC sunt conștiente că gândurile și acțiunile lor sunt anormale sau iraționale.

O persoană cu Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă (OCPD) prezintă un stil rigid şi dependent de reguli şi valori stricte. Relaţiile umane sunt caracterizate prin răceală. Datoria trece ȋnaintea tuturor, iar plăcerea şi calitatea vieţii vor fi sacrificate pe altarul performanţei. Căutarea perfecţiunii şi frica de a nu greşi conduc la o funcţionare rigidă, sterotipă şi lipsită de veselie. Comportamentul se traduce prin aplicarea fără nuanţe a regulilor sau procedurilor şi prin controlul permanent al activităţi persoanle şi al celorlalţi.

Problema cea mai frecventă cu care se confruntă persoanle cu Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă (OCPD) este o formă de anxietate. Perfecţionismul, rigiditatea şi comportamentul domiat de reguli le predispune la anxietate cronică. Ruminează asupra propriei performanţe, se ȋntreabă dacă acţionează destul de bine sau dacă greşesc, ceea ce duce la nehotărâre şi procrastinare. O altă probplemă comuna este depresia. Persoanele cu OCPD trăiesc ȋn general o viaţă plictisitoare, lipsită de satisfacţie şi suferă de forme uşoare de depresie cronică.

Tratamentul pentru Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) şi Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă (OCPD) este similar prin faptul că ambele necesită psihoterapie. Pentru persoanele cu TOC scopul principal al terapiei este legat de  însușirea unor modalități de control a anxietății fără a da curs compulsiilor. În schimb, tratamentul persoanelor cu OCPD are ca scop furnizarea de instrumente pentru a-și exprima sentimentele şi a înlocui intelectualizarea emoțiilor.

Psiholog specialist Ionuţ Ghiugan
Psiholog clinician – Psihoterapeut

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com
@|2020 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan


  • 0

De ce copilul abuzat devine in cele mai multe cazuri un adult abuziv

Abuzul asupra copilului, fie că vorbim de abuz fizic, emoţional sau sexual, are consecinţe fizice şi psihice negative asupra dezvoltării sale ulterioare. Specialiştii arată că, mai devreme sau mai târziu, el se va identifica cu abuzatorul şi va avea toate şansele să devină, la rândul său, agresor.

„Atunci când adultul a fost expus în copilărie unei forme de abuz (fizic, emoţional sau sexual), se pot produce restructurări semnificative în plan cognitiv, emoţional sau comportamental, cu impact negativ asupra capacităţii persoanei de răspuns adaptativ sau modului de reacţie în raport cu anumite situaţii relaţionale sau contexte emoţionale. În astfel de contexte, putem vorbi despre trauma psihologică, o reacţie de răspuns prin care copilul încearcă să integreze în experianţa să de viaţă o realitate intens traumatizantă şi să se adapteze la ea în vederea supravieţuirii fizice şi psihologice” explică, pentru „Adevăru“, psihologul Ionuţ Ghiugan.

Consecinţele asupra adultului care s-a confruntat cu abuzul în copilărie diferă de la o persoană la alta.

„Aceste consecinţe vor varia în mod considerabil, existând o serie de factori critici: vârstă şi stadiul de dezvoltare atunci când s-a produs abuzul, gravitatea abuzului, tipul de abuz, relaţia pe care copilul o are cu agresorul, măsurile luate pentru asigurare siguranţei copilului, sprijinul familiei, dacă copilul a primit ajutor psihoterapeutic pentru recupararea să, etc“, mai spune specialistul.

Abuzul produce dizabilităţi la nivel psihologic. Indiferent de tip, abuzul asupra copilului va avea drept primă consecinţă formarea unei concepţii negative despre ceea ce îl înconjoară. De aici apar anxietatea, atitudinea defensivă, labilitatea emoţională, problemele de comunicare şi stima de sine scăzută. Un copil abuzat se va confruntă, la maturitate, cu o serie de tulburări, în unele cazuri de o severitate extremă.

„Problemele de sănătate mintală sunt o consecinţă comună a abuzului asupra copiilor. Probleme de sănătate mintală asociate cu istorii trecute de abuz şi neglijare includ tulburări de personalitate, tulburare de stres post-traumatic, tulburări disociative, depresie, tulburări de anxietate şi psihoză. Pentru unii adulţi, efectele abuzului sunt cronice şi produc dizabilităţi la nivel psihologic şi social, alţi adulţi au rezultate mai puţin negative, efectele fiind limitate la anumite circumstanţe existenţiale”, mai spune psihologul.

Tocmai de aceea, copilul abuzat are nevoie de ajutor. Un ajutor care, dacă nu vine la timp,va lăsa loc transformării copilului din victimă, în agresor.

„Un copil traumatizat are nevoie să se vindece de experienţele sale traumatice pentru că există riscul de a integra consecinţele traumei în propria structuară caracterială şi de personalitate. În lipsa unor reajustări la nivel emoţional şi comportamental, copilul traumatizat va continuă să pună în scenă propriile experienţe, acţionând inadecvat împotriva altor copii şi în relaţie cu solicitările mediului extern. Trauma trăită de copil va produce efecte şi în viaţă adultă din cel puţin două perspective: din perspectiva victimei şi din cea a agresorului”, explică specialistul.

Poziţia iniţială: de victimă. Din perspectiva victimei efectele cele mai periculoase sunt cele auto distructive. De obicei, victimele îşi formează credinţa iraţională potrivit căreia au o vină şi merită să fie abuzaţi.

„În prima situaţie, adultul a interiorizat abuzul şi a integrat în structura sa de personalitate un model de comportament relaţional în care ocupă poziţia iniţială de victimă. Adultul va internaliza sentimentele trăite şi le va exprimă mai ales în comportamente auto-distructive. Acest mecanism de victimizare este posibil datorită modificărilor produse de trauma la nivel cognitiv şi afectiv: respect de sine diminuat, imagine de sine negativă, atribuirea evenimentelor negative exclusiv factorilor interni stabili (propriul caracter, personalitatea etc.), pasivitate, perturbarea intimităţii şi tiparului de ataşament, sentimente de vinovăţie, ruşine sau stigmatizare, interpretarea greşită a stimulilor interpersonali (anumite comportamente relaţionale sunt percepute eronat, ca dovadă a ameninţării sau pericolului sau ca semne ale iubirii şi siguranţei)”, arată cunoscutul psiholog.

Tiparul de coportament abuziv este copiat de victimă. Din perspectiva agresorului lucrurile stau altfel. Aproape fiecare abuzator are în spate o experienţă traumatizantă, un abuz la care a fost supus în copilărie, copilul abuzat ajungând să se identifice, în timp, cu agresorul.

„În a două situaţie, adultul exteriorizează abuzul prin identificarea la nivel de structură de personalitate cu identitatea abuzatorului şi copierea tiparului de comportament abuziv. Adultul va transfera experienţa traumatică în plan extern, în relaţia iniţială de formare a identităţii abuzive (relaţia adult-copil) sau la nivelul tuturor relaţiilor interpersonale. Mecanismele psihologice care întreţin acest comportament au în spate identificarea cu emoţiile şi comportamentul abuzatorului: neîncredere şi sentimente de insecuritate în relaţia cu celălalt, negarea defensivă a emoţiilor şi comportamentelor dezadaptative, agresivitatea şi violenţa relaţională, tendinţa accentuată spre control şi dominare, lipsa de empatie şi asertivitate etc.”, încheie psihologul Ionuţ Ghiugan.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|2017 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Informaţii utile:
→ Violenţa asupra copilului (click aici)
→ Violența în familie. Efectele violenţei domestice asupra victimelor femei (click aici)
→ Expertiza psihologică a copilului şi familiei ȋn procesul de stabilire a condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti (click aici)
→ Evaluarea psihologică a copilului după divorț/separarea părinților (click aici)
→ Efectele teribile pe care le are lipsa mamei din viaţa copilului (click aici)
→ Cum ȋi afectează pe copii lipsa tatălui (click aici)
→ Complexul Medeea sau cum ajunge un părinte să-şi ȋnverşuneze copilul ȋmpotriva celuilalt părinte (click aici)
→ Semnele abuzului asupra copilului (click aici)
→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ Expertiza psihologică ȋn cazurile de stres post-traumatic (click aici)
→ Teste psihologice utilizate ȋn evaluarea copilului şi adolescentului (click aici)
→ Cauzele Depresie (click aici)
→ Anxietatea generalizată (click aici)


  • 0

De ce trebuie lasati copiii sa greseasca

Cel mai bine inveti din propriile greseli. Este un slogan despre care psihologii spun ca se aplica si in cazul copiilor, insa nu chiar in orice context. Cand si cat pot fi lasati copiii sa greseasca si cum le corectam comportamentul?Sunt intrebari pe care orice parinte tentat sa pedepseasca ar trebui sa si le puna. Asta pentru ca pedeapsa, mai ales cea fizica, nu aduce copilului niciun beneficiu.

“Mediul de crestere si educare isi pune influenta decisiv asupra dezvoltarii psihologice si sociale a copilului putand maximiza sau minimaliza potentialul genetic mostenit din familie. Parintii joaca un rol decisiv in asigurarea unui mediu securizant de crestere si dezvoltare dar si de modelare a comportamentelor innascute in vederea achizitionarii optime a abilitatilor de relationare necesare integrarii in mediul social si academic. Normele de comportament, regulie de relationare, sistemul de valori si credinte sunt invatate de copil pe parcursul primilor ani de viata in relatia directa cu parintii si familia extinsa”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

Specialistul avertizeaza ca trebuie sa tinem cont de faptul ca acest proces complex de invatare si modelare comportamentala, absolut necesar integrarii copilului in societate, este unul de durata si solicitant pentru parinti si copil.

“In lipsa unui sistem coerent de control si recompensare, de pedepsire a comportamentului inadecvat si adaptat nevoilor copilului, integrarea acestuia in relatiile cu ceilalti si societate poate fi dificila si problematica”, mai spune specialistul.

Pedepsele pot avea consecinte negative in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului. Pedepsele pot limita greselile, dar in cele mai multe cazuri nu reusesc sa imprime copilului dorinta de a face lucrurile mai bine. In general, copilul nu invata nimic din ele, nu devine nici mai prudent si nici mai corect. Cel mic poate ajunge sa asculte de frica, dar nu va deveni niciodata mai responsabil prin aceasta metoda.

“Pedepsele aplicate copilului ca parte a sistemului de educatie au un singur scop: sa responsabilizeze copilul privind consecintele directe sau indirecte ale propriului comportament. Pedepsele nu au ca si scop producerea durerii, suferinta emotionala sau fizica, invalidarea sau respingerea copilului. Aceasta maniera de corectie este inadecvata si neeficienta, iar atunci cand este folosita ca principal stil parental de disciplinare, naste consecinte negative in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului”’, explica renumitul psiholog.

Specialistul arata ca exista cel putin trei tipare de comportamente ale copilului ce necesita un raspuns educativ din partea parintelui.

Unul dintre ele se refera la comportamentele “gresite” ale copilulul ca urmare a lipsei de informatie adecvata sau lipsei de experiente practice.“In acest caz sarcina parintelui este de a transmite copilului informatia necesara si a-i arata, practic, prin exemplu direct, maniera de rezolvare <corecta> a situatiei problematice”, spune Ionut Ghiugan.

Stoparea comportamentului problema. Un alt tipar se refera la comportamentele “gresite” ale copilului ca urmare a invatarii unor strategii de rezolvare neeficiente sau neadecvate.

“In acest caz, sarcina parintelui este de a transmite copilului rezolvarea corecta a situatiei si de a-l incuraja constant sa adopte o noua stategie. De asemenea, parintele trebuie sa identifice in propriul comportament sau in relatiile copilului cu ceilalti, contextul in care copilul a invatat comportamentul neadecvat, pentru a putea limita sau stopa comportamentul problema”, mai spune psihologul.

Cel de-al treilea tipar la care face referire specialistul este legat de comportamentele “gresite” ale copilului ce pun in pericol viata acestuia sau au consecinte grave privind sanatatea fizica si psihica a copilului.

“In acest caz, parintele trebuie sa raspunda prompt in vederea stoparii comportamentului periculos. Ulterior, parintele trebuie sa evalueze contextul care a generat posibilul pericol si sa adopte masuri de modificare a mediului existential pentru a limita accesul copilului sau masuri de control si monitorizare pentru a evita o viitoare expunere”, mai spune Ionut Ghiugan.

„Copiii pot sa nu invete nimic din greseli sau sa invete lucruri neadaptative”. Specialistul spune ca cea mai buna solutie este ca micutul sa fie lasat sa experimenteze si sa inteleaga consecintele comportamentului sau. Cu o conditie: aceasta experimentare sa nu-i puna securitatea in pericol.

„Copiii trebuie lasati sa greseasca pentru a avea ocazia sa invete din propriile greseli, exceptie facand comportamentele <gresite> ale copilului ce pun in pericol viata acestuia. Ce trebuie sa cunoasca parintii este faptul ca in functie de varsta, copiii pot sa nu invete nimic din greseli sau sa invete lucruri neadaptative, iar in acest context interventia adecvata a parintelui este esentiala. Parintele trebuie sa pedepseasca comportamentul neadecvat al copilului, nu copilul ca persoana. Atunci cand nu tinem cont de acest lucru, copilul va intelege ca el este problema si va dezvolta o imagine de sine negativa, inadecvata sau lipsita de eficienta si performanta. Daca parintii nu se implica in acest proces de educare si nu-si asuma responsabilitatea disciplinarii inca din primii ani de viata, atunci copilul va fi <pedepsit> de catre ceilalti si societate prin respingere si invalidare”, mai spune cunoscutul psiholog.

Experimentarea sentimentului de vinovatie pentru greselile facute este utila copilului pentru ca ulterior il va ajuta sa se autocontroleze in fata unei posibile fapte urate.

„Pentru un parinte poate fi dificil sa accepte faptul ca propriul copil greseste, dar este foarte important sa intelegem ca prin greseli, copiii invata lectii importante de viata si castiga incredere si autonomie. O parte importanta a succesului ca viitor adult este legata de dezvoltarea inteligentei emotionale, iar acest lucru inseamna ca am invatat de la parintii nostrii ce trebuie sa facem dupa ce gresim”, incheie psihologul Ionut Ghiugan.

Citeste mai mult: www.adevarul.ro

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|2016 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Informaţii utile:
→ Când are nevoie copilul de psiholog (click aici)
→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ Depresia la copii (click aici)
→ Ce nu poţi să-i spui copilului ȋn timpul divorţului (click aici)
→ Violenţa asupra copilului (click aici)
→ Teste psihologice utilizate ȋn evaluarea copilului şi adolescentului (click aici)
→ Agresivitatea la copii (click aici)
→ Cum trebuie să gestioneze parinţii crizele de nervi ale celor mici (click aici)
→ Complexul Medeea sau cum ajunge un părinte să-şi ȋnverşuneze copilul ȋmpotriva celuilalt părinte (click aici)
→ Cum să ne comportăm cu persoanele dificile (click aici)
→ Cum se manifestă personalitatea sadică (click aici)
→ Fobia socială (click aici)
→ Cum alegi cel mai potrivit psiholog (click aici)
→ Prejudecăţi legate de hipnoză (click aici)


  • 0

Psihologia violului. Actul sexual violent este un instrument de satisfacere a nevoii de a domina

Fie ca vorbim despre „gentleman-ul” violator, violatorul exploziv ori violatorul sadic, intotdeauna in spatele acestei forme de violenta sta o nevoie puternica de control si mai putin una de a face sex. Furia si dorinta de a domina printr-un astfel de act au in spate un trecut plin de resentimente fata de sexul opus, in care, de multe ori apare si experienta propriilor abuzuri la care violatorul a fost supus in copilarie.

„Exista in literatura de specialitate mai multe modele propuse pentru a clasifica violenta ca forma suprema de agresivitate antisociala, plecand de la modul in care aceasta se exprima in comportament: violenta prin atac, planificata si cu finalitate anticipata si violenta impulsiva, reactiva, defensiva ca urmare a unei stimulari din mediu exterior. Violul nu este legat in primul rand de sex. Violul este o forma de violenta si o expresie a furiei si nevoii de control si dominare”, explica pentru “Adevarul”, psihologul Ionut Ghiugan.

Actul sexual nu este, in cazul violului, un scop, ci un instrument de satisfacere a nevoii de a domina.

“Sexul este doar arma care produce agresiunea folosit in mod distructiv pentru a exprima in sfera relatiei propriile nevoi si trebuinte instictive. In cazul agresorilor sexuali nu exista un singur profil care sa explice comportamentul violent si motivatia care sta in spatele acestuia. Vor exista diferente semnificative legate de motive, caracteristici psiho-individuale si tehnici prin care violenta sexuala este pusa in act. Atacatorii sexuali pot prezenta caracteristici de la unul sau mai multe profiluri”, spune specialistul.

Exista patru tipologii principale ale violatorului. Gradul de agresivitate a violatorului difera de la o tipologie la alta.

„Gentleman-ul” violator se considera un ratat.In prima dintre tipologii intra acei indivizi cu stima scazuta fata de propria persoana, care prin viol castiga puterea necesara pentru a compensa o imagine de sine negativa, o inaptitudine sau disfunctie prezenta in plan sexual si social.

„<Gentleman-ul> violator este cel mai putin violent si este cunoscut sub numele de „gentleman” violator. Este un individ singuratic si se considera un ratat. Acest tip de violator crede ca victima „se bucura”de viol. El poate fi politicos si „atent” cu victima. Poate afisa o arma doar pentru a obtine cooperare din partea acesteia. Intentia lui este in general de a nu-i face rau, desi in cazul „refuzului” poate deveni violent. Ataca victima când este singura, de obicei in casa acesteia. Acest violator incearca sa-si creasca stima de sine prin controlul agresiv in plan sexual a unei alte persoane”, explica renumitul psiholog.

Exploatatorul – genul macho man. O tipologie cu un plus de violenta fata de precedenta categorie este cea a individului care-si supune victima la perversiuni din nevoia de a-si confirma barbatia, care, fara un astfel de act, ridica semne de incertitudine pentru propria persoana.

“In categoria <exploatatorilor> intra agresorii sexuali care prin viol isi valideaza masculinitatea. Adopta un comportamet agresiv, dar non-letal si singura lor indoiala este legata de propria masculinitate. Acest individ transporta victimele intr-o locatie de asalt si adopta comportamente sexuale perverse ce lasa victima intens traumatizata emotional. Solicita victimei sa fie total supusa si cooperanta, iar in caz de refuz, foloseste pumnii ca arma preferata. De obicei, este atletic, practica exercitii fizice si-i place imaginea de macho man (haine cu stil, masini ostentative, etc.)”, mai spune renumitul psiholog.

Violatorul exploziv – un trecut plin de resentimente. Cea de-a treia tipologie include indivizii cu un nivel ridicat de agresivitate fizica si sexuala.

“Violatorul exploziv proiecteaza asupra femeilor toata ura si mania traita ca urmare a unor experiente anterioare, in care s-a simtit ranit si nedreptatit de o femeie. Prin viol el vrea sa pedepseasca femeia, sa o raneasca, sa o degradeze. Trecutul poate include abuzul fizic si emotional din partea unuia sau ambilor parinti. Relatiile cu femeile semnificative din viata sa au fost sarace afectiv sau nehranitoare si au creat un trecut plin de resentimente si emotii ostile fata de sexul opus”, mai spune specialistul.

Psihologul precizeaza ca in acest caz, violul apare, de obicei, dupa un eveniment negativ care implica relatia cu o femeie din viata sa. Atacul este foarte brusc, neplanificat si intens.

“Victima sufera numeroase leziuni fizice si genitale, si va ramane intens traumatizata fizic si emotional. Acest individ prin comportamentul sau agresiv-exploziv este extrem de periculos si imprevizibil”, mai spune specialistul.

Violatorul sadic tortureaza victima zile intregi, chiar saptamani. Cea mai periculoasa dintre tipologii, violatorul sadic, nu da, practic, nicio sansa victimei. La randul lui, o fosta victima a unor abuzuri comise asupra sa in perioada copilariei, violatorul sadic savureaza chinul victimei, careia ii prelungeste pe cat posibil agonia.

“Violatorul sadic adopta un comportament agresiv-sadic si letal. Intentia lui este de a degrada, tortura si ucide victima, fiind singurul mod prin care poate obtine satisfactia sexuala. Provoaca in mod constant si repetat durere si suferinta victimei pentru a crea frica si teroare, aceste emotii fiind singurele care pot sa-i produca placerea. In trecutul sau se poate regasi faptul ca a fost crescut de un singur parinte si un istoric de abuz fizic si deviatie sexuala. Acest tip de copil prezinta adesea tendinte agresive si sexuale anormale timpuriu”, explica Ionut Ghiugan

Victima e norocoasa daca scapa cu viata. Specialistul spune ca violatorul din aceasta tipologie are capacitatea de organizare si planificare a agresiunii.

“Atacurile sale sunt gandite si premeditate. El va duce de obicei victima intr-o zona retrasa pentru a avea un control complet. El poate mentine victima legata timp de zile sau saptamani, timp in care o tortureaza si violeaza repetat. El va spune victimei ce intentioneaza sa faca pentru a creste frica si suferinta acesteia. Victima violatorului sadic va fi norocoasa sa scape cu viata din aceasta experienta terifianta.”, incheie renumitul psiholog.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|2016 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Informaţii utile:
→ Violența în familie. Efectele violenţei domestice asupra victimelor femei (click aici)
→ Violenţa asupra copilului (click aici)
→ Pachet evaluare psihologică autocunoaştere şi dezvoltare personală (click aici)
→ De ce femeile abuzate se ataşează de partenerii agresivi, le caută scuze şi refuză să-i părăsească. Sindromul Stockholm ȋn violenţa domestică  (click aici)
→ Stresul Posttraumatic. Cauze, tratament şi recuperare (click aici)
→ Tulburarea delirantă (click aici)
→ Tulburarea de Personalitate Paranoidă (click aici)
→ Personalitatea sadică (click aici)
→ Cum se manifestă personalitatea sadică (click aici)
→ Tulburarea de Personalitate Antisocială (click aici)
→ Depresia, simptome şi tratament (click aici)
→ De ce copilul abuzat devine ȋn cele mai multe cazuri un adult abuziv (click aici)
→ Instabilitatea emoţională (click aici)


  • 0

Sindromul Genovese. De ce, atunci cand suntem in multime, asteptam ca altii sa dea primii o mana de ajutor unei persoane aflate in pericol

Desi pare paradoxal, statisticile demonstreaza ca sansele ca o persoana sa intervina pentru salvarea unui om care ar avea nevoie de ajutor urgent sunt mai mici daca in jur se afla si altii care ar putea salva victima, decat daca acea persoana ar fi singurul potential salvator. Este vorba de asa-zisul „efect de spectator“, un fenoment controversat cunoscut si sub denumirea de Sindromul Genovese.

„Exista o serie de situatii de urgenta care afecteaza considerabil tiparul obisnuit de raspuns al martorilor: situatiile de urgenta care implica pericol de vatamare sau daune pentru martor, situatiile de urgenta neobisnuite si rare si situatiile de urgenta care necesita o actiune prompta, imediata”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

Sunt conjuncturi in care oamenii dau dovada de lipsa crasa de reactie cand cineva este intr-o situatie de urgenta, daca la eveniment sunt si alte persoane care ar putea sa intervina in favoarea victimei.

„Grupurile mari au tendinta sa nu actioneze in ajutorul victimei” . Acest comportament a fost definit ca „Sindromul Genovese“, dupa numele victimei unei agresiuni petrecute in 1994, in New York, cand tanara Kitty Genovese a fost atacata pe strada, in timp ce se indrepta spre casa, de un neconoscut, care a injunghiat-o de mai multe ori. O scena teribila, pe care au vazut-o sau au auzit-o din casele lor nu mai putin de 38 de martori. Niciunul dintre ei insa nu a intervenit in timpul celor aproape 40 de minute cat a durat atacul si nimeni nu a sunat la Politie. Insusi criminalul, ajuns in fata magistratilor, a marturisit ca nimeni nu parea sa vrea sa-l impiedice sa-si comita fapta.

„Astfel, in situatii de urgenta oamenii reactioneaza mai prompt in conditiile in care exista un numar mai mic de martori la eveniment, iar grupurile mari au tendinta sa nu actioneze in ajutorul victimei, intr-un mod aparent paradoxal. Lipsa de reactie fata de nevoia victimei de ajutor nu este rezultantul apatiei, indiferentei, lipsei educatiei civice, ci tendintei de conformism social care determina un raspuns aparent atipic si ilogic: daca ceilalti nu intervin, eu de ce sa fac asta”, mai spune psihologul.

Una dintre explicatiile acestei indiferente este ca fiecare dintre cei care ar putea da o mana de ajutor este mai degraba atent la comportamentul celor aflati in aceeasi situatie cu el, persoane care, practic, ar putea interveni si spera ca „altcineva”, care este mai abilitat sa intervina, sa o si faca.

„Responsabilitatea individuala este diluata de grup”. Intrebarea fireasca este de ce in cazul Genovese oamenii, care in particular sunt capabili de empatie, putandu-se identifica cu suferintele si nevoile altora, isi inhiba comportamentul de ajutorare doar pentru ca sunt si altii care, teoretic, si l-ar putea manifesta la acel moment.

„Experimentele din psihologia sociala, organizate in urma unor cazuri reale, au demonstrat faptul ca oamenii reactioneaza diferit in situatia in care un alt om este intr-o situatie periculoasa sau de urgenta. Exista un criteriu individual axat pe caracteristicile personale, experienta interioara legata de astfel de situatii, etc, dar, mai important, exista un criteriu legat de psihologia multimilor si modul in care responsabilitatea individuala este diluata de grup”, mai spune Ionut Ghiugan.

Lipsa de reactie la nevoia unei persoane aflate in situatie de urgenta si rezumarea la postura de spectator poate fi catalogata drept un comportament antisocial.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|2016 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Informaţii utile:
→ Violența în familie. Efectele violenţei domestice asupra victimelor femei (click aici)
→ Pachet evaluare psihologică autocunoaştere şi dezvoltare personală (click aici)
→ De ce femeile abuzate se ataşează de partenerii agresivi, le caută scuze şi refuză să-i părăsească. Sindromul Stockholm ȋn violenţa domestică  (click aici)
→ Stresul Posttraumatic. Cauze, tratament şi recuperare (click aici)
→ Tulburarea de Personalitate Paranoida (click aici)
→ Tulburarea de Personalitate Antisocială (click aici)
Consecinţele abuzului din copilărie asupra dezvoltării emoţionale şi sociale a adultului (click aici)
→ Depresia, simptome şi tratament (click aici)
→ Instabilitatea emoţională (click aici)
→ Sindromul Münchausen: de ce unii oameni vor cu orice preţ să obţină statutul de pacienţi (click aici)
→ Tulburarea de Personalitate Dependentă (click aici)


  • 0

Complexul Electra sau cum intra fetitele in competitie cu mama lor pentru castigarea atentiei tatalui

Similara Complexului Oedip la baieti, competitia de natura psihosexuala a unui copil (fata, in general) cu mama pentru posesia tatalui, cunoscuta ca si Complexul Electra, poate fi normala pana la un anumit punct. Depasirea acestui complex este esentiala, altfel fetele se vor transforma in adolescente nesigure si, mai apoi, in femei imature, cu o nevoie exacerbata de a primi atentie din partea partenerului.

„Sigmund Freud crede ca personalitatea noastra si modul in care ne raportam la viata de relatie ca adulti se formeaza in prima parte a copilariei. In functie de modul in care copilul in relatie cu ambii parinti este ajutat sa depaseasca anumite etape «conflictuale» ale dezvoltarii sale, el va reusi sa se formeze armonios si echilibrat”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

Complexul Electra a primit aceasta denumire dupa personajul mitologic de origine greaca Electra, care a pus la cale, impreuna cu fratele ei, Orestes, o razbunare impotriva mamei lor, Clytemnestra, si a tatalui lor vitreg, Aegisthus, pentru asasinarea tatalui lor biologic, Agamemnon.

„In psihanaliza neo-freudiana, complexul Electra desemneaza un concept teoretic specific dezvoltarii psiho infantile in procesul de formare a identitatii feminine. In aceasta etapa, fata traieste un conflict intern intens determinat de prezenta sentimentelor ostile, de concurenta si furie fata de mama, in raport cu atentia si afectiunea pentru tata”, mai spune renumitul psiholog.

Complexul Electra este o competitie psihosexuala intre fiice si mame pe care cele din urma au datoria sa o corecteze pentru a le acorda celor dinai sansa la o dezvoltare normala.

„Depasirea acestui complex joaca un rol cheie in maturizarea psihosexuala a viitorului adult si formarea sentimentului propriei identitati feminine. Atunci cand complexul Electra este depasit, fata se identifica cu propria mama, interiorizand carcateristicile si calitatile acesteia ca parte a propriei identitati, asumandu-si feminitatea si rolurile specifice acesteia”, explica Ionut Ghiugan.

Nedepasirea acestei etape creaza probleme majore fetelor in procesul lor de transformare in femei, mai ales in ceea ce priveste viitoarele relatii, din postura de partenere.

„Fetele care raman fixate in acest stadiu se dezvolta ca adulti nesiguri si imaturi care adopta comportamente neadaptative, centrate pe o nevoie pemanenta de atentie si afectiune din partea partenerului”, incheie cunoscutul specialist in psihologie, Ionut Ghiugan.

Citeste mai mult: www.adevarul.ro

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|2016 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Informaţii utile:
→ Violenţa asupra copilului (click aici)
→ Alienarea parentală (click aici)
→ Expertiza psihologică a copilului şi familiei ȋn procesul de stabilire a condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti (click aici)
De ce copilul abuzat devine ȋn cele mai multe cazuri un adult abuziv  (click aici)
→ Cât de importantă este evaluarea psihologică a copiilor după divorţ (click aici)
→ Când devine toxică prietenia cu propriul copil (click aici)
→ Depresia la copii (click aici)
→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ Expertiza psihologică ȋn cazurile de stres post-traumatic (click aici)
→ Cum să ne comportăm cu persoanele dificile (click aici)
→ Complexul Medeea sau cum ajunge un părinte să-şi ȋnverşuneze copilul ȋmpotriva celuilalt părinte (click aici)
→ Cum alegi cel mai potrivit psiholog (click aici)
→ Teama de Avion – Aerofobia (click aici)
→ Agorafobia şi tulburarea de panică  (click aici)