Author Archives: admin

Cine se teme de Frica?

Ce sunt fricile

Frica este una dintre emoţiile de bază ale omului. Este o reacţie sănătoasă, adaptativă, declanşată de percepţia unei ameninţări sau a unui pericol faţă de securitatea fizică a unei persoane. Este o reacţie naturală, de protecţie şi ne ajută să recunoaştem şi să răspundem la situaţiile periculoase şi ameninţătoare. Frica este o reacţie ȋn lanţ care produce efecte fizilogice şi psihologice intense şi este declanşată de un stimul posibil ameninţător. Stimulul ar putea fi un păianjen, un câine care latră, o scară de bloc neluminată, separarea de grupul social, o sală plină de oameni care aşteaptă discursul tău sau un zgomot puternic ȋn uşă.

De unde provin ele

Fricile pot avea mai multe cauze.  Cele mai importante cauze pot fi grupate ȋn trei mai categorii:

• Moştenirea biologică. Oamenii dezvoltă frici legate de anumite obiecte, animale sau situaţii care, ȋn timpuri străvechi, au fost primejdioase. De exemplu, insectele, soarecii, şerpii, ȋnălţimile, străinii, apa sau spaţiile deschise puteau fi periculoase pentru strămoşii noştri. Ȋn istoria speciei, aceste frici erau foarte utile şi aveau valoare adaptativă ridicată. Indivizii echipaţi cu asemenea frici erau mai bine pregătiţi să evite contaminarea, ȋnţepăturile otrăvitoare, căderile de pe stanci, să fie ucişi sau să se ȋnece.
• Procesele de ȋnvăţare. Personalitatea noastră, credinţele şi propriile valori sunt formate ȋntr-un context social ȋn care ȋnvăţarea joacă un rol determinant. O experienţă intensă de frică, teama şi disconfort este asociata cu un obiect sau situaţie specifică. De exemplu, individul este muşcat de câine şi ulterior dezvoltă o fobie de câini. Ȋn alte situaţii, individul observă o persoană semnificativă care reacţionează prin frică intensă ȋntr-un anumit context si prin ȋnvăţare fixează această frică. De exemplu, unui membru al familiei ȋi este frică de spaţii ȋnchise şi copilul ȋnvaţă prin modelare această frică
• Modelele de prelucrare a informaţiilor şi distorsiunile cognitive. Multe frici se pot baza pe informaţii incorecte, pe o tendinţă de a prezice rezultatele cele mai negative/catastrofale şi convingerea că teama, frica resimţită nu poate fi controlată.

Care sunt cele mai întâlnite frici

Cele mai des ȋntâlnite frici sunt cele legate de anumite animale (păianjeni, şerpi sau şobolani) sau situaţii specifice (frica de moarte, de durere, de spaţii ȋnchise sau ȋnălţime, teama de respingere,  de eşec sau teama de a vorbi ȋn public).

Care sunt factorii care menţin frica

Frica este menţinută printr-o serie de mecanisme psihologice, dintre care cel mai important este tocmai evitarea obiectului sau situaţiei care produce teama. Atunci cand evitam stimulul ameninţător, nu avem şansa de a afla ȋn mod real, dacă putem sau nu face faţă acelei situaţii. O alta modalitate importantă prin care se menţine frica este angajarea ȋn „comportamente de siguranţă”. Acestea sunt comportamente pe care persoana le pune ȋn practică pentru a se proteja de ameninţare, dar care ȋn mod paradoxal nu fac decât să ȋntărească mecanisme psihologice ale frici. De exemplu, ȋn situaţiile care vă produc teamă, cereţi permanent suport şi asigurări persoanelor apropiate sau familiei. Dacă doriţi să depaşiţi fricile,  va trebui să vă expuneţi treptat la situaţiile de care vă este teamă, să le confruntaţi şi să nu puneţi sub semnul ȋntrebări capacitatea dumneavoastră de a depaşi aceste obstacole. Atunci când frica ȋşi pierde obiectul, ȋn mod sigur va fi parte din trecutul dumneavoastră.

Frică, fobie sau anxietate. Când frica nu este sănătoasă.

Ȋn unele situaţii frica care ne protejează şi ne apără, evoluează ȋn anxietate sau fobie, emoţii nesănătoase şi cu potenţial patologic. Frica poate fi dezadaptativă atunci când apare ȋntr-o situaţie inofensivă sau neutră, care este interpretată greşit ca fiind un pericol sau o ameninţare potenţială. Teama se manifestă astfel prin anxietate, panică sau teroare şi modifică comportamentul individului ȋntr-o direcţie nedorită. Aceste răspunsuri emoţionale copleşesc individul, determinându-l să facă alegeri iraţionale. Când ne temem de ceva, care nu ne poate afecta de fapt sau când teama devine excesivă şi scapă de sub control atunci este afectată funcţionarea normală de zi cu zi şi frica este nesănătoasă.

Frica şi anxietatea sunt emoţii diferite ce trebuie foarte clar diferenţiate. Ȋn literature de specialitate cele două emoţii sunt definite astfel:

1. Frica este o emoţie primitivă automată de alarmare, ca reacţie a unei ameninţări iminente sau a unui pericol pentru siguranţa şi securitatea unui individ.
2. Anxietatea este un sistem complex de reacţii (cognitive, afective, fiziologice şi comportamentale), care este activat atunci când evenimentele sau circumsţantele anticipate sunt considerate deosebit de periculoase, imprevizibile sau incontrolabile şi ameninţă interesele vitale ale unui individ.

Caracteristicile generale ale anxietăţii pot fi astfel descrise:

• Simptome fiziologice: creşterea ritmului cardiac, palpitaţi; dificultăţi de respiraţie, respiraţie rapidă; durere sau apăsare ȋn piept; senzaţie de sufocare; senzaţie de ameţeală, de vid mental; transpiraţie, bufeuri, frisoane; greaţă, tulburări gastrice, diaree; tremurături, agitaţie; furnicături sau amorţeală ȋn braţe, picioare; slabiciune, pierderea echilibrului, leşin; muşchi ȋncordaţi, rigiditate; gură uscată.
• Simptome cognitive: frica de a pierde controluI, de a nu putea face faţă; teama de vătămare corporală sau de moarte; teama “de a nu ȋnnebuni”; teama de evaluări negative din partea celorlalţi; gânduri, imagini sau amintiri infricoşătoare; senzaţia de irealitate sau de detaşare; concentrare scăzută, confuzie, limitarea atenţei, hipervigilenţă pentru stimuli ameninţători; memorie slabă; dificultăţi ȋn gândirea raţională, pierderea obiectivităţi.
• Simptome comportamentale: evitarea semnelor sau a situaţiilor ameninţătoare; evadarea, fuga; căutarea siguranţei, a protecţei; nelinişte, agitaţie; hiperventilaţie; senzaţia de ȋngheţare, ȋnţepenire; dificultăţi de vorbire.
• Simptome afective: nervos, tensionat, ȋncordat; ȋnspăimântat, temător, ȋngrozit; iritat, instabil, agitat; nerăbdător, frustrat.

Cele opt “frici nesănătoase” ale omului

1. Anxietatea generalizată. Se traduce printr-o nelinişte cronică, griji fără motiv, tensiune musculară, hiper-reactivitate şi vigilenţă excesivă. Stimulul ameninţător este legat de evenimente stresante de viaţă sau alte necazuri personale, iar evaluarea pe care persoana o face este legată de frica de posibile consecinţe negative sau ameninţătoare pentru viaţă sa.
2. Atacurile de panică. Sunt crize intense de anxietate ȋnsoţite de senzaţii fizice extrem de neplăcute, senzaţii ce sunt interpretate drept semen ale unei crize cardiace sau ale morţii iminente. Stimulul ameninţător este legat de senzaţiile fizice, corporale, iar evaluarea pe care persoana o face este legată de frica de moarte (atac de cord), frica de pierderea controlului (a ȋnnebuni), frica de pierderea conştienţei (leşin) sau frica de a avea alte atacuri de panică. Atacurile de panică pentru a fi considerate patologice trebuie să se repete timp de o lună şi să fie urmate de frica permanentă legată de posibiltatea apariţiei unui noi crize. Atacurile de panică sunt foarte frecvente ȋn forma lor izolată şi afectează ȋn jur de 30% din totalul populaţiei.
3. Agorafobia. Această frică patologică se traduce prin evitarea progresivă a unui număr din ce ȋn ce mai mare de situaţii atunci când persoana se află ȋn afara domiciliului. Agorafobia poate fi ȋnsoţită de atacuri de panică. Ȋn acest context persoana trăieşte frica de reluare a unei crize de anxietate ȋn situaţii ȋn care s-ar afla departe de orice ajutor. Această formă patologică de frică poate conduce la retragere din viaţa socială şi profesională, alcoolism, conflicte conjugale şi, mai ales, depresie.
4. Fobia socială. Această fobie se traduce prin incapacitatea persoanei de a avea relaţii sociale satisfăcătoare, din cauza anxietăţii şi fricii de a fi evaluat negativ de către ceilalţi ȋn situaţii sociale, publice. Fobia socială se poate limita la două sau trei situaţii sociale sau se poate generaliza pentru numeroase contexte sociale, afectând semnificativ calitatea vieţii.
5. Fobiile simple. Sunt frici limitate, care nu au un fundament obiectiv. Ȋn general ele vizează diverse animale, dar se pot prezenta şi sub forma fricii de sânge şi răni, fricii de a conduce un automobile, de a te afla ȋntr-un loc ȋnchis, de furtună etc. Aceste fobii limitează sfera vieţii de relaţie şi pot provoca suferinţă.
6. Obsesii compulsive. Persoana care se confruntă cu acesta formă patologică de anxietate se luptă ȋmpotriva imaginilor mentale neplăcute. Stimulul ameninţător este legat de gânduri intruzive, imagini sau impulsuri inacceptabile, iar evaluarea pe care persoana o face este legată de frica de a pierde controlul mental sau comportamental, de a fi responsabil ȋntr-un fel de consecintele negative asupra propriei persoane sau a altora. Teama este de regulă reprezentată de murdărie, contaminare, senzaţia de a fi direct sau indirect responsabil de moartea altor persoane sau de alte catastrofe. Pentru a neutraliza anxietatea persoana recurge la diferite ritualuri (compulsii), cel mai adesea fără efect. Nefericirea şi degradarea vieţii zilnice fac diferenţa dintre obsesia normală şi cea patologică. Se consideră că pentru a fi patologice obsesiile si compulsile trebuie să depăşeste cel puţin o oră pe zi.
7. Stresul post-traumatic. Unele persoane care experimentează evenimente traumatice (expunerea la război ȋn calitate de combatant sau civil, agresiune fizică, violenţă sexuală, accidentele grave produse de autovehicule etc.) continuă şi după terminarea evenimentului să retrăiască experienţele suferite care le-au ameninţiat viaţa, reacţionând ȋn minte şi la nivel de corpul ca şi cum evenimentul nu s-a ȋncheiat. Individul care se confruntă cu acesta formă patologică de anxietate se luptă cu amintiri, senzaţii, stimuli externi asociaţi cu experienţe traumatizante, iar funcţionarea sa adaptativă este semnificativ afectată.

Factori genetici

Exista numeroase dovezi ale faptului că anxietatea este ereditară. Se moşteneşte o vulnerabilitate generală pentru dezvoltarea unei tulburări de anxietate. Această vulnerabilitate nespecifică la anxietate poate fi neuroticismul, anxietatea ridicată ca trăsătură, afectivitatea negativă. Indivizii vulnerabili manifestă o reacţie emoţonală mai puternică faţă de situaţii potrivnice sau stresante.

Factorii de mediu şi factorii cognitivi interacţonează, cu aceasta predispoziţe genetică, pentru a determina tipul specific de tulburare de anxietate pentru fiecare individ.

Frica poate avea un impact negativ asupra vieţii

Anxietatea excesivă sub toate formele ei produce efecte negative asupra vieţii persoanei, din cel puţin următoarele perspective:

• Gândire disfuncţională ȋn contexte specifice. Anxietatea are la bază o presupunere falsă, eronată despre caracterul periculos al unei sitiuaţii. Situaţiile neutre sau cu nivel scăut de ameninţare sunt percepute ca o ameninţare reală şi reacţia de răspuns este puternic dezadaptativă (frică exesivă, panică etc.). Astfel persoana pierde evaluarea obiectivă asupra realităţii reacţionând anormal ȋn context de viaţă neameninţătoare. De exemplu, o persoană cu fobie specifică de animale, suferă un adevărat atac de panică la vederea unui pudel pitic inofensiv, ţinut de stăpân ȋn lesă.
• Fucţionare deteriorată. Anxietatea prin faptul că perturbă răspunsul adaptativ şi eficient ȋn faţă unor posibile ameninţări diminuează capacitatea unei persoane de a duce o viaţă productivă şi satisfăcătoare.
• Evitarea unor situaţii de viaţă afectează viaţa socială a persoanei şi relaţiile cu ceilalţi. Anxietatea este provocată de o gamă largă de stimuli sau de situaţii de o intensitate relativ redusă, pe care un individ care nu se teme le-ar percepe ca situaţii inofensive. Ȋn acest context persoana anxioasă depune eforturi excesive pentru a evita stimuli percepuţi ca ameninţări, chiar dacă aceste comportamente ȋi afectează viaţa socială şi relaţiile cu ceilalţi.

Când avem nevoie de ajutor specializat

Atunci când fricile sunt persistente şi se asociază cu nivele ridicate de anxietate şi disconfort, când persoana ȋn cauză, deşi este conştientă de faptul că fricile pe care le trăieşte sunt excesive şi ireale, evită sau doreşte să evite anumite situaţii, este necesar ajutorul unui specialist ȋn sănătate mintală.

Se recomandă ca un primul demers, evaluarea medicală pentru a se elimina posibile cauze medicale asociate. De asemenea, persoanele care suferă de anxietate sau fobie pot beneficia de un ajutor important ȋn urma tratamentului medicamentos. Acesta poate să le reducă nivelul de anxietate şi teamă. Rolul tratamentului medicamentos este reducerea rapidă a nivelului anxietăţii. Tratamentul medicamentos poate fi o parte esenţială a intervenţiei, paralel cu învăţarea în cadrul psihoterapiei a unui mod eficient şi constant de a gestiona anxietatea.

Psihoterapia

Psihoterapia este o modalitate de tratament ce utilizează teorii şi mijloace ştiinţifice pentru reducerea sau eliminarea unor simptome (stări anormale resimţite de o persoană care pot indica prezenţa unei boli), afecţiuni mentale sau comportamente disfuncţionale. Deşi toţi oamenii au probleme, la psihoterapeut se prezintă doar cei care nu şi le rezolvă într-un timp rezonabil. Oamenii au resursele necesare rezolvării problemelor lor, dar există cel puţin o perspectivă care blochează utilizarea acestor resurse ȋntr-o manieră eficientă: oamenii nu formulează corect problema şi ȋn consecinţă devin prizonierii unei singure imagini privind soluţia. Din această perspectivă, sarcina psihoterapeutului este de a crea un cadru care să-l stimuleze pe client să dezvolte formulări alternative, fie în raport cu problema, fie în raport cu soluţia şi să utilizeze mai eficient resursele de care dispune. O abordare eficientă ȋn cazul anxietăţii şi fobilor are la bază următorul proces terapeutic, validat din punct de vedere ştiinţific:

• Formarea şi ȋntărirea convingerii clientului că este capabil să facă faţă unei stări de anxietate puternice, demonstându-i-se faptul că poate deţine controlul cognitiv şi comportamnetal asupra stărilor sale.
• Tehnici de relaxare musculară şi tehnici de control al respiraţiei.
• Tehnici pentru dezvoltarea abilităţii de a recunoaşte şi reduce a simptomelor anxietăţii în momentul în care acestea apar.
• Clientul este ajutat să ȋnţeleagă că modul în care gândeşte poate determina şi modul în care resimte teama.
• Expunerea treptată la situaţiile percepute ca ameninţătoare şi formarea unor mecanisme adaptative de reacţie.

Ȋn lumea de azi, mai mult decât oricând, evenimentele dezastruoase provocate de catastrofe naturale sau de actele de violenţă ( de exemplu, teorismul) au creat un climat social de frică şi anxietate ȋn multe ţări din lume.

Prin intermediul canalelor de comunicare media aceste evenimente se propagă ȋn viaţa fiecărui individ, creând un nivel crescut de insecuritate. De asemnea, un factor important al vieţii de azi, care era mult mai puţin conştientizat de generaţiile trecute este legat de stresul cotidian şi nivelul crescut al solicitărilor. Acest factor contribuie substanţial la declanşarea şi menţinerea stărilor de anxietate. Putem afirma că anxistatea este o trăsătură definitorie a societăţii contemporane şi modul cum afectează indivizii reprezintă una din problemele cele mai importante cu care se confruntă sistemul de sănătate mintală.

Netratată, o anumită frică poate duce la depresie

Anxietatea clincă este ȋnsoţită ȋn multe situaţii de alte tulburări psihice. Relaţia cea mai frecventă este ȋntre anxietate şi depresie. Studiile de specialitate au indicat faptul că fobia simplă, tulburarea obsesiv-compulsivă, agorafobia şi atacurile de panică au fost asociate cu un risc crescut pentru depresie majoră, 12 luni mai târziu. Depresia clinică care ȋnsoţeşte o tulburare de anxietate este asociată cu un parcurs mai persistent al tulburării, cu o severitate mai mare a simptomelor, cu o limitare sau cu o incapacitate funcţonală mai mare. Ȋn plus, anxietatea care este ȋnsoţită de o depresie comorbidă determină un răspuns mai slab la tratament, o rată crescută de recidivă şi solicit mai mult serviciile medicale, decât ȋn situaţia in care anxietatea se prezintă ca singura afecţiune.

Consumul de substanţe

Tulburările legate de consumul de substanţe, ȋn special de consumul de alcool sunt des asociate cu tulburărilor de anxietate. Prezenta unei tulburări de anxietate (ȋn afara fobiei simple) dublează riscul pentru dependenţa de alcool sau de droguri, deoarece anxietatea precedă ȋn mod frecvent tulburarea legata de consumul de alcool şi droguri. Indivizii care suferă de anxietate sunt mai predispuşi să consume alcool şi droguri.

Ȋn activitatea de cabinet cele mai frecvente solicitări sunt legate ȋntr-o formă sau alta de o suferinţă de tip anxios. Că vorbim de o fobie simplă sau o tulburare de panică, o fobie socială sau o anxietate grefată pe un eveniment psihotraumatizant, toate aceste suferinţe au la bază frica ȋn forma ei patologică. Din nefericire, persoanele solicită ajutor după ce afecţiunea se cronicizează şi apar déjà modificări ȋn funcţionarea personală şi socială. Foarte puţine persoane solicită psihoterapie pentru prevenirea unor astfel de afecţiuni. Deşi conştientizează că au un mod problematic de a percepe realitatea şi a reacţiona, nu solictă ajutorul ȋnainte ca afecţiunea să producă o suferinţă semnificativă. Prin educaţie, oamenii pot fi ajutaţi să ȋnţeleagă că cea mai eficientă formă de “tratament” mai ales ȋn cazul afecţiunilor cu o component psihologică este prevenţia. Corectarea tiparelor negative de gândire, modificarea credinţelor limitative şi dezvoltarea abilităţilor de a rezolva problemele existenţei sunt procese esenţiale pentru a putea face faţă eficient provocărilor existenţei.

Psiholog specialist Ionuţ Ghiugan
Psiholog clinician
Psihoterapeut

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com
@|2020 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Imagine de Nino Carè de la Pixabay

Cum alegem partenerul de cuplu

Ce face ca doi oameni să se aleagă unul pe celălat, dintre alţi candidați disponibili, pentru a forma o relaţie de cuplu? Mai multe teorii au ghidat gândirea științifică pe această temă, ȋnsă nu toate au fost validate de cercetările ȋn domeniu.

Teoria psihanalitică a selecției partenerilor

Teoria psihanalitică consideră că alegem parteneri romantici care se aseamănă cu părinţii noştri.  Sigmund Freud a descris teoria conform căreia copiii dezvoltă o atracție față de părintele de sex opus, în timp ce se confruntă cu părintele de același sex pentru a proteja relația (complexul Oedip). S-a crezut că această atracție sexuală interzisă s-a tradus în căutarea calităților unui partener care reflectă calitățile părintelui de sex opus. De exemplu, primul „iubit” al unui băiat este mama lui, iar atunci când va creşte şi va decide să aleagă un partener romantic, amintirea mamei va crea dorința de a găsi pe cineva la fel ca ea.

Teoria ataşamentului

Din punct de vedere evolutiv, sistemul de ataşament este conceput pentru a promova supraviețuirea prin menținerea proximității între părinți și copii. Din punct de vedere psihologic, apropierea reduce frica, anxietatea și alte forme de suferință aferente, permițând indivizilor să se angajeze în alte sarcini de viață. Pe măsură ce oamenii se dezvoltă, acumulează o experienţă mentală a succesului lor în obținerea apropierii şi a confortului ȋn relaţie cu figurile de atașament, începând cu părinții și continuând cu prietenii apropiați și partenerii romantici.

Există patru stiluri de atașament ȋntr-o relaţie:

1. Stil de ataşament sigur (dragoste stabilă). Persoana este confortabilă cu apropierea și intimitatea emoțională în relații; este capabilă să stabilească limite sănătoase, adecvate și rezonabile atunci când este necesar; tinde să aibă o percepție favorabilă a relațiilor și a interacțiunilor personale; este mai probabil să facă faţă cu bine dificultăților interpersonale.
2. Stil de atașament anxietate-preocupare (dragoste instabilă). Persoana cu acest stil de ataşament este ȋnclinată să se simtă mai puțin sigură în privința relațiilor; manifestă ȋn relaţie, posesivitate, gelozie, control, schimbări de dispoziție, obsesivitate; necesită mângâiere, afectivitate și validare constantă pentru a se simți în siguranță și acceptată.
3. Stil de atașament evitare-respingere (dragoste absentă și/sau îndepărtată). Persoana este autosuficientă, independentă comportamental și emoțional; evită intimitatea adevărată; doreşte libertatea fizică și emoțională; prioritățile din viață înlocuiesc adesea relațiile interpersonale; poate avea probleme de angajament ȋntr-o relaţie.
4. Stil de atașament evitare-teamă (frică de dragoste și/sau dragoste dureroasă). Persoana cu acest stil de ataşament a trăit experienţe de viaţă dureroase (abandon sau abuz); doreşte intimitatea, dar rezistă simultan; ȋn situaţii de iubire se teme de anihilare, fizică și/sau emoțională; trăieşte multe conflicte interioare; se simte mai puțin sigură în privința relațiilor; poate avea probleme de angajament ȋntr-o relaţie.

Teoria ataşamentului susţine următoarele ipoteze: Un model de atașament stabil/securizat în atașamentele timpurii ale copilăriei, continuă să funcționeze ca model de lucru pentru relațiile de la vârsta adultă. Stilul de atașament determină modul ȋn care o persoană ȋşi selectează partenerul, dar şi modul ȋn care relaţia se va dezvolta ȋn timp sau se va termina. Indivizii preferă partenerii cu un stil de atașament similar sau un stil de atașament complementar.

Teoria sociobiologică

Teoria sociobiologică este concentrată exclusiv pe urmași. Această teorie susține că tendințele comportamentale, caracteristicile fizice și caracteristicile personalității care ne promovează șansele de a supraviețui și reproducere devin dezirabile pentru noi. În acest sens, bărbații caută femei tinere, sănătoase și atractive, care vor produce copii sănătoși și vor avea grijă de ei. De asemenea, ei caută femei conservatoare sexual, pentru a atenua riscul creșterii urmașilor unui alt bărbat. Pe de altă parte, femeile caută bărbați puternici sănătoși, care să o protejeze pe ea și pe copil și bărbați ambițioși cu statut social și economic ridicat. Statutul social și economic reprezintă capacitatea unui bărbat de a investi resurse într-un copil. Sociobiologia spune că bărbații sunt atrași de femeile frumoase mai tinere (față simetrică, șolduri largi, trăsături asociate cu tinereţea etc.), iar femeile sunt atrase de bărbați cu bani, statut și aspect masculin (umeri largi, maxilar puternic, voce profundă).

Teoria rolului social

Teoria rolului social susține că procesele sociale, mai degrabă decât cele biologice dictează alegerile noastre. Conform acestui argument, regulile de selecție a partenerului sunt dictate de rolurile pe care femeile și bărbații le ocupă în societate. Femeile sunt atrase de bărbați cu putere și bani, deoarece societatea limitează accesul acestora la poziţii de putere şi capacitate de a câștiga bani. De asemenea, această teorie arată faptul că dacă rolurile şi normele sociale se schimbă, atunci preferinţele oamenilor în căutarea unui partener se vor schimba ȋn aceeaşi măsură. Dacă mâine, majoritatea pozițiilor de putere și bani se vor adresa femeilor, atunci statutul și bogăția unui bărbat vor conta mult mai puțin pentru femei, în timp ce frumusețea şi tinerețea masculină pot deveni mai importante.

Studiile realizate până ȋn prezent au identificat destul de clar aspectele generale care ne atrag şi care declanşează procesul de alegere a unui partener de cuplu. Acestea sunt:

• Atracție fizică

Oamenii sunt puternic influențați, cel puțin în întâlnirile inițiale, de atractivitatea fizică a unui posibil partener. Persoanele atractive fizic sunt, de asemenea, văzute ca având o varietate de caracteristici pozitive. De exemplu, oamenii mai atrăgători sunt văzuți ca fiind mai sociabili, altruiști și inteligenți decât omologii lor mai puțin atractivi. Tipare similare au fost găsite în raport cu contextele online. Persoanle considerate mai atractive pe baza fotografiilor lor de pe site-ul de întâlniri online sunt, de asemenea, apreciate ca având profiluri mai pozitive în ceea ce privește conținutul textului. Persoanele atractive au, de asemenea, mai multe opțiuni de parteneri de sex şi au mai multe șanse să li se ofere locuri de muncă. Există des ȋntâlnită convingerea că atractivitatea externă semnifică calități interne pozitive. Atractivitatea fizică pare a fi un avantaj important ȋn viață. În special în întâlnirile inițiale, oamenii sunt puternic influențați de atractivitatea fizică a celeilalte persoane.

• Asemănare

Atractivitatea fizică deşi este o variabilă importantă, este doar o primă etapă ȋn dezvoltarea unei relaţii apropiate cu o altă persoană. Pentru a dezvolta o relaţie mai stânsă, vom începe să comunicăm, să ne împărtășim valorile, convingerile și interesele noastre și să începem să stabilim dacă suntem compatibili. Compatibilitatea creşte plăcerea şi stimulează continuarea comunicării. Relațiile sunt mai susceptibile să se dezvolte și să fie menținute în măsura în care partenerii împărtășesc caracteristici comune: vârsta, educația, rasa, religia, nivelul de inteligență și statutul socio-economic, valori și credințe. Asemănarea duce la atracție din mai multe motive. Un motiv ar fi că similitudinea face lucrurile mai ușoare. Ne este mai ușor să comunicăm cu o persoană care vorbește pe „limba noastră” şi ne împărtășește valorile şi credinţele. Un alt mare beneficiu de a împărtăși credințele și valorile este acela de a putea face o predicţie privind comportamentul şi atitudinile celuilalt. Ne este mai uşor să avem ȋncredere ȋn cineva care reacţionează asemănător la evenimente viitoare. Al treilea motiv este că iubind pe cineva asemănător nouă, ne simţim validaţi şi confirmaţi din punct de vedere psihologic. Asemănare este fără îndoială cea mai puternică variabilă care guvernează procesul de alegere a unui partener de cuplu. Avem tendința să ne placă oamenii care ne împărtășesc valorile și credințele noastre, atât pentru că similitudinea face lucrurile mai ușoare, cât și pentru că similitudinea consolidează valorile și credințele noastre.

• Personalitate și caracter

Cercetările asupra factorilor de personalitate implicaţi ȋn alegerea unui partener au identificat doi factori de personalitate care sunt considerați de dorit: competența și căldura. Oamenii competenți, adică inteligenți și pricepuți social sunt considerați mai atractivi. Oamenii amabili cu o personalitate caldă sunt, de asemenea, mai atractivi. Cald și înțelept este o pereche câștigătoare în procesul de selecţie şi alegere a unui partener. De asemena, există mai multe caracteristici ale personalității care indică o atractivitate mai scăzută și chiar o probabilitate mai mare de rupere a relaţiei. Caracteristicile nedorite ale personalității în relații sunt: Agreabilitate scăzută (un partener care găsește întotdeauna ceva de argumentat, ȋncăpăţânat, orgolios şi competitiv); Controlul slab al impulsurilor (un partener care are probleme legate de controlul furiei și este predispus la agresiune și violență); Hipersensibilitate (un partener care se simte uşor rănit, chiar ȋn privinţa unor aspecte minore, pe care le exagerează ȋn direcţia negativă; hipersensibilitatea duce la o lipsă de comunicare și la izolare); Nevoia de control excesiv (un partener nesigur care tinde să fie gelos şi controlează excesiv); Narcisism (un partener concentrat doar pe sine şi nevoile sale, care nu investeşte ȋn relaţie); Abuzul de substanțe (orice tip de abuz de substanțe, alcool, droguri va conduce mai devreme sau mai târziu la probleme severe ȋn relaţia de cuplu).

• Expunerea și proximitatea

Oamenii tind să se familiarizeze mai bine și să se îndrăgostească unul de celălalt atunci când situația socială îi aduce în contact repetat. Cu cât petrecem mai mult timp cu cineva, cu atât sunt mai mari șansele ca persoana respectivă să ne placă. Simplul efect de expunere se referă la tendința noastră de a prefera stimuli pe care i-am văzut frecvent. Expunerea simplă poate avea o bază evolutivă. Avem o frică inițială față de necunoscut, dar pe măsură ce lucrurile devin mai familiare, acestea produc sentimente mai pozitive și situaţia pare mai sigură. Atunci când stimulii sunt oameni, poate exista un efect suplimentar: oamenii cunoscuți sunt mai degrabă văzuți ca făcând parte din grupul nostru identitar (avem aceeaşi cultură, sistem de valori etc.), iar acest lucru ne poate determina să ne placă și mai mult.  De asemenea, cei mai mulți dintre oameni aleg un partener de relaţie care locuieşte aproape, pentru că distanţa fizică poate fi un obstacol important atunci când avem nevoie de contact fizic şi timp petrecut ȋmpreună. Relațiile la distanţa sunt mai greu de hrănit și supraviețuiesc mult mai rar. Expunerea și proximitatea sunt motivele pentru care multe persoane stabilesc relaţii la locul de muncă sau la şcoală. Ȋn multe situaţii, contactul fizic zilnic transformă persoanele străine ȋn prieteni sau parteneri de cuplu.

Ce ne motivează să intrăm ȋntr-o relaţie romantică nu corespunde ȋntotdeauna cu alegerea unui partener de lungă durată.

Ȋnțelegem destul de bine mecanismele generale pe care oamenii le folosesc pentru a identifica un posibil partener: aspectul fizic, asemănarea, personalitatea și proximitatea. În schimb, nu există încă un răspuns clar legat de „selecția finală”: cum alegem dintr-un grup de candidaţi potriviţi, doar unul, pentru a forma o relaţie de lungă durată.

Când vine vorba de “selecţia finală” teoria ȋn multe cazuri este confirmată parţial, existând şi alţi factori care ne motivează alegerea.

De exemplu, cercetările ȋn domeniu au arătat că, ȋn general, femeile acordă mai multă importanță statutului socio-economic decât iubirii romantice. De asemenea, femeile preferă stabilitatea emoțională decât aspectul atractiv fizic și preferă un partener inteligent. Statutul, stabilitatea emoțională și inteligența sunt caracteristici mai puțin importante pentru bărbați atunci când caută un partener pe termen lung. Bărbații subliniază valoarea frumuseții externe, tinerețea, sănătatea fizică și dorința pentru copii. În plus, studiile indică faptul că femeile sunt mai selective și mai exigente decât bărbații atunci când aleg un partener de viață. Un motiv este acela că femeile au mai multe de pierdut dacă fac o alegere proastă. Femeile sunt mai vulnerabile și, prin urmare, trebuie să fie mai prudente. Un alt motiv al selectivității feminine este faptul că aducerea pe lume a unui copil este o problemă mult mai solicitantă și cu implicaţii profunde pentru o femeie decât pentru un bărbat.

Selecţia finală a unui partener de cuplu, se dovedeşte ȋn multe cazuri un proces subiectiv care nu respectă ȋn mod necesar teoria ştiinţifică, logica raţiunii, tiparele evolutive, presiunea socio-culturală sau chiar voinţa persoanei.

Chiar dacă ne dorim ca ȋn dragoste să putem alege conştient şi raţional, așa cum spunea filozoful Blaise Pascal, inima are motive pe care rațiunea nu le înțelege.

Psiholog specialist Ionuţ Ghiugan
Psiholog clinician
Psihoterapeut

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|2020 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Photo by 7 SeTh on Unsplash

De ce trebuie lasati copiii sa greseasca

Cel mai bine inveti din propriile greseli. Este un slogan despre care psihologii spun ca se aplica si in cazul copiilor, insa nu chiar in orice context. Cand si cat pot fi lasati copiii sa greseasca si cum le corectam comportamentul?Sunt intrebari pe care orice parinte tentat sa pedepseasca ar trebui sa si le puna. Asta pentru ca pedeapsa, mai ales cea fizica, nu aduce copilului niciun beneficiu.

“Mediul de crestere si educare isi pune influenta decisiv asupra dezvoltarii psihologice si sociale a copilului putand maximiza sau minimaliza potentialul genetic mostenit din familie. Parintii joaca un rol decisiv in asigurarea unui mediu securizant de crestere si dezvoltare dar si de modelare a comportamentelor innascute in vederea achizitionarii optime a abilitatilor de relationare necesare integrarii in mediul social si academic. Normele de comportament, regulie de relationare, sistemul de valori si credinte sunt invatate de copil pe parcursul primilor ani de viata in relatia directa cu parintii si familia extinsa”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

Specialistul avertizeaza ca trebuie sa tinem cont de faptul ca acest proces complex de invatare si modelare comportamentala, absolut necesar integrarii copilului in societate, este unul de durata si solicitant pentru parinti si copil.

“In lipsa unui sistem coerent de control si recompensare, de pedepsire a comportamentului inadecvat si adaptat nevoilor copilului, integrarea acestuia in relatiile cu ceilalti si societate poate fi dificila si problematica”, mai spune specialistul.

Pedepsele pot avea consecinte negative in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului. Pedepsele pot limita greselile, dar in cele mai multe cazuri nu reusesc sa imprime copilului dorinta de a face lucrurile mai bine. In general, copilul nu invata nimic din ele, nu devine nici mai prudent si nici mai corect. Cel mic poate ajunge sa asculte de frica, dar nu va deveni niciodata mai responsabil prin aceasta metoda.

“Pedepsele aplicate copilului ca parte a sistemului de educatie au un singur scop: sa responsabilizeze copilul privind consecintele directe sau indirecte ale propriului comportament. Pedepsele nu au ca si scop producerea durerii, suferinta emotionala sau fizica, invalidarea sau respingerea copilului. Aceasta maniera de corectie este inadecvata si neeficienta, iar atunci cand este folosita ca principal stil parental de disciplinare, naste consecinte negative in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului”’, explica renumitul psiholog.

Specialistul arata ca exista cel putin trei tipare de comportamente ale copilului ce necesita un raspuns educativ din partea parintelui.

Unul dintre ele se refera la comportamentele “gresite” ale copilulul ca urmare a lipsei de informatie adecvata sau lipsei de experiente practice.“In acest caz sarcina parintelui este de a transmite copilului informatia necesara si a-i arata, practic, prin exemplu direct, maniera de rezolvare <corecta> a situatiei problematice”, spune Ionut Ghiugan.

Stoparea comportamentului problema. Un alt tipar se refera la comportamentele “gresite” ale copilului ca urmare a invatarii unor strategii de rezolvare neeficiente sau neadecvate.

“In acest caz, sarcina parintelui este de a transmite copilului rezolvarea corecta a situatiei si de a-l incuraja constant sa adopte o noua stategie. De asemenea, parintele trebuie sa identifice in propriul comportament sau in relatiile copilului cu ceilalti, contextul in care copilul a invatat comportamentul neadecvat, pentru a putea limita sau stopa comportamentul problema”, mai spune psihologul.

Cel de-al treilea tipar la care face referire specialistul este legat de comportamentele “gresite” ale copilului ce pun in pericol viata acestuia sau au consecinte grave privind sanatatea fizica si psihica a copilului.

“In acest caz, parintele trebuie sa raspunda prompt in vederea stoparii comportamentului periculos. Ulterior, parintele trebuie sa evalueze contextul care a generat posibilul pericol si sa adopte masuri de modificare a mediului existential pentru a limita accesul copilului sau masuri de control si monitorizare pentru a evita o viitoare expunere”, mai spune Ionut Ghiugan.

„Copiii pot sa nu invete nimic din greseli sau sa invete lucruri neadaptative”. Specialistul spune ca cea mai buna solutie este ca micutul sa fie lasat sa experimenteze si sa inteleaga consecintele comportamentului sau. Cu o conditie: aceasta experimentare sa nu-i puna securitatea in pericol.

„Copiii trebuie lasati sa greseasca pentru a avea ocazia sa invete din propriile greseli, exceptie facand comportamentele <gresite> ale copilului ce pun in pericol viata acestuia. Ce trebuie sa cunoasca parintii este faptul ca in functie de varsta, copiii pot sa nu invete nimic din greseli sau sa invete lucruri neadaptative, iar in acest context interventia adecvata a parintelui este esentiala. Parintele trebuie sa pedepseasca comportamentul neadecvat al copilului, nu copilul ca persoana. Atunci cand nu tinem cont de acest lucru, copilul va intelege ca el este problema si va dezvolta o imagine de sine negativa, inadecvata sau lipsita de eficienta si performanta. Daca parintii nu se implica in acest proces de educare si nu-si asuma responsabilitatea disciplinarii inca din primii ani de viata, atunci copilul va fi <pedepsit> de catre ceilalti si societate prin respingere si invalidare”, mai spune cunoscutul psiholog.

Experimentarea sentimentului de vinovatie pentru greselile facute este utila copilului pentru ca ulterior il va ajuta sa se autocontroleze in fata unei posibile fapte urate.

„Pentru un parinte poate fi dificil sa accepte faptul ca propriul copil greseste, dar este foarte important sa intelegem ca prin greseli, copiii invata lectii importante de viata si castiga incredere si autonomie. O parte importanta a succesului ca viitor adult este legata de dezvoltarea inteligentei emotionale, iar acest lucru inseamna ca am invatat de la parintii nostrii ce trebuie sa facem dupa ce gresim”, incheie psihologul Ionut Ghiugan.

Citeste mai mult: www.adevarul.ro

PROGRAMĂRI:
► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|2016 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Informaţii utile:
→ Când are nevoie copilul de psiholog (click aici)
→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ Depresia la copii (click aici)
→ Ce nu poţi să-i spui copilului ȋn timpul divorţului (click aici)
→ Violenţa asupra copilului (click aici)
→ Teste psihologice utilizate ȋn evaluarea copilului şi adolescentului (click aici)
→ Agresivitatea la copii (click aici)
→ Cum trebuie să gestioneze parinţii crizele de nervi ale celor mici (click aici)
→ Complexul Medeea sau cum ajunge un părinte să-şi ȋnverşuneze copilul ȋmpotriva celuilalt părinte (click aici)
→ Cum să ne comportăm cu persoanele dificile (click aici)
→ Cum se manifestă personalitatea sadică (click aici)
→ Fobia socială (click aici)
→ Cum alegi cel mai potrivit psiholog (click aici)
→ Prejudecăţi legate de hipnoză (click aici)