Category Archives: Psihologie generală

  • 0
646x404

Prejudecăţi legate de hipnoză. De ce se tem oamenii şi ce ar trebui să ştie când optează pentru această metodă terapeutică

Psihoterapia este o modalitate de tratament ce utilizează teorii şi mijloace ştiinţifice pentru reducerea sau eliminarea unor simptome (stări anormale resimţite de o persoană care pot indică prezenţa unei boli), afecţiuni mentale sau comportamente disfuncţionale.

Una dintre metodele la care apelează strategiile terapeutice este hipnoza, pe marginea căreia au luat însă naştere prejudecăţi multiple.

„Hipnoza nu reprezintă o formă de psihoterapie prin ea ȋnsăşi, ci o metoda aplicabilă ȋn cadrul unui proces terapeutic. Hipnoterapia sau psihoterapia prin hipnoză utilizează hipnoza ca element central al demersului terapeutic. Hipnoza integrată ȋn strategia terapeutică contribuie ȋntr-o manieră semnificativă la reducerea sau dispariţia simptomelor, la rezolvarea unor conflicte intrapsihice, precum şi la optimizarea oricărei situaţii umane ȋn care atitudinea subiectului joacă un anumit rol”, explică, pentru Adevărul, psihologul Ionuţ Ghiugan.

Deşi metoda, fără a avea pretenţia că vindecă traume emoţionale, poate fi, atunci când este aplicată de un specialist, de mare ajutor subiectului supus hipnoterapiei, mulţi dintre cei care ar putea să se descopere cu ajutorul acestei metode ezită atunci când psihoterapeutul le propune această variantă.

„Specialiştii consideră că, ȋn ciuda prejudecăţilor conform cărora hipnoza duce la pierderea controlului clientului, acest proces presupune exact contrariul, şi anume, că hipnoza reprezintă o strategie menită să ȋntărească Eul subiectului, să-l ajute să se descopere pe sine, să evolueze ȋn plan personal, creând contextul favorabil pentru a-şi dezvolte laturile optime  şi adaptative ale personalităţii sale”, spune psihologul.

“Poate conduce la schimbarea sistemelor de referinţă ale subiectului”

Hipnoza deschide diferite căi de cunoaştere a propriei persoane şi ajută la rezolvarea unor probleme apăsătoare pentru subiectul supus acestei metode, prin găsirea unor soluţii alternative.

„Hipnoza ȋn sine nu vindecă nimic, deoarece inducţia hipnotică şi adâncirea transei nu sunt suficiente pentru obţinerea modificărilor terapeutice, deşi este posibil ca aceste proceduri să funcţioneze ȋntr-o anumită măsură pe termen scurt, datorită efectului “placebo”. Hipnoza ȋnsă, integrată ȋntr-un proces terapeutic de restructurare psihică şi generare de noi asociaţii ȋncărcate de sens, poate conduce la schimbarea sistemelor de referinţă ale subiectului şi creşte capacitatea acestuia de rezolvare a problemelor cu care se confruntă”, mai spune Ionuţ Ghiugan.

Deşi toţi oamenii au probleme, la psihoterapeut se prezintă doar cei care nu şi le rezolvă într-un timp rezonabil. Potrivit psihologului, oamenii au resursele necesare rezolvării problemelor lor, dar există cel puţin o perspectivă care blochează utilizarea acestor resurse ȋntr-o manieră eficientă.

 „Mai exact, oamenii nu formulează corect problema şi, ȋn consecinţă, devin prizonierii unei singure imagini privind soluţia. Din această perspectivă, sarcina psihoterapeutului este de a crea un cadru care să-l stimuleze pe client să dezvolte formulări alternative, fie în raport cu problema, fie în raport cu soluţia şi să utilizeze mai eficient resursele de care dispune”, explică psihologul Ionuţ Ghiugan.

Ce riscuri există

Literatura de specialitate împarte persoanele care vin la cabinetele de psihoterapie pentru a solicita hipnoza ȋn mai multe categorii.

 „Există persoane care doresc realmente să rezolve o situaţie problematică şi să-şi ȋmbunătăţescă stilul de viaţă, persoane disperate, cu afecţiuni severe, care caută prin hipnoză o salvare pentru problemele lor şi care au ȋncercat, fără succes, multe alte tehnici chimioterapeutice şi psihoterapeutice şi persoane care se tratează cu medicamente şi care ar dori să scape de dependenţa lor faţă de acestea”, explică specialistul.

Potrivit psihologului, există situaţii ȋn care lipsa de pregătire în specialitate sau utilizarea hipnozei ȋn situaţii contraindicate pot produce efecte negative importante prin ineficienţă în situaţiile în care nevoia de ajutor este critică, fixarea unor credinţe iraţionale şi comportamente dăunătoare sau potenţarea unor simptome patologice existente.

Articol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x404-22-646x340

„Uneori, oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să le fie distruse iluziile“.

Maxima „Uneori, oamenii nu vor sa auda adevarul deoarece nu vor sa le fie distruse iluziile”, atribuita filosofului Friedrich Nietzsche, este explicata psihologic de un specialist.

“Oamenii nu vor sa auda adevarul pentru ca adevarul este cea mai brutala forma de cunoastere umana. Adevarul, odata cunoscut, nu lasa loc la nicio dezbatere, interpretare sau viitoare negociere. Adevarul permite doar tragerea unor concluzii si construirea unui raspuns de reactie legat de o situatie de viata sau o relatie interpersonala. Minciuna lasa loc compromisului si iluziei ca adevarul este o alegere subiectiva. In lipsa adevarului, speranta omului se hraneste cu iluzii si dorinte neimplinite si ofera posibilitatea de a construi o strategie alternativa pentru a rezolva problemele existentei”, explica, pentru „Adevarul”, psihologul Ionut Ghiugan.

„Minciuna face parte din kitul instictiv de adaptare”. Frica de adevar, incapacitatea de a ne accepta asa cum suntem, ne fac uneori sa ne mintim singuri.

„Oamenii aleg minciuna pentru ca aceasta varianta face parte din kitul instictiv de adaptare si supravietuire. Exista doua variante de neadevaruri sustinute si promovate de catre om in existenta cotidiana si acest aspect poate fi un indicator fundamental de evaluare a amprentei caracteriale a persoanei si modului de functionare psiho-social”, mai spune cunoscutul psiholog.

Mintim si ne mintim pentru a ne atinge anumite obiective dar, mai ales, pentru a acoperi unele goluri din viata noastra si pentru a ne crea iluzia ca ne apropim de ceea ce am vrea sa fim.

„Minciuna pseudo-logica, calculata si asumata la nivel constient, foloseste ca baza de constructie imaginatia si structurile operationale pre-logice ale gandirii (gandirea magica). Realitate este modificata pentru a se potrivi nevoilor emotionale ale individului, iar minciuna este este utilizata selectiv, ca o modalitate generala de raspuns. Aceasta tipologie este des folosita de oameni si, in principal, are ca scop satisfacerea trebuintelor bazale sau caracteriale (sex, bani, putere, control etc.)”, explica specialistul.

„Oamenii nu vor sa auda adevarul deoarece vor sa mentina in viata lor beneficii”. Cel mai grav este când alegem sa traim constant intr-o realitate iluzorie, situatie in care avem, practic, nevoie de ajutorul unui specialist.

„Minciuna psiho-patologica utilizata constant si generalizat nu doar modifica realitatea, ci o distorsioneaza semnificativ pentru a acoperi deficiente de personaliate sau deviatii comportamentale, pentru a oferi consistenta si sens unei vieti dezorganizate. Aceasta minciuna are un rol important compensator in viata unei persoane aflate la limita functionalitatii psiho-sociale. Mecanismele de constructie si argumentare au la baza procese ample psiho-patologice: suspendrea gandirii critice, slabirea mecanismelor de testare a realitatii, amestecul logicii, gândire lipsita de ordine care imita aspecte rationale”, mai spune Ionut Ghiugan.

Acest gen aparent ilogic de minciuna cu rol compensator are explicatii si mecanisme absolut logice.

„Oamenii nu vor sa auda adevarul deoarece vor sa mentina in viata lor beneficii (de ordin emotional sau material) sau nu pot identifica resurse pentru a se redefini si reorganiza functional intr-o maniera adaptativa. Minciuna este uneori o modaliate de neasumare constienta a realitatii si o anexa a adevarului, iar in alte situatii, opusul adevarului din lipsa posibilitatii de a accepta si depasi o crestere si dezvoltare personala crescuta stramb sau deformat”, incheie psihologul Ionut Ghiugan.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro

PROGRAMĂRI:


► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|2018 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Informaţii utile:


→Pachet evaluare psihologică autocunoaştere şi dezvoltare personală (click aici)
→ Prejudecăţi legate de hipnoză. De ce se tem oamenii şi ce ar trebui să ştie când optează pentru această metodă terapeutică (click aici)
→ Cum distruge lumea modernă una dintre cele mai frumoase legături sociale: „Se pierde cel mai solid argument de apartenenţă la familie, valori şi tradiţii“ (click aici)
→ De ce unii oameni nu pot trăi fără atenţia şi sprijinul unui partener (click aici)
→ Cum ne putem vindeca mobilizând resurse interne ale organismului. Efectul placebo, explicat de specialişti (click aici)
→ De ce stigmatizează românii cu ȋndârjire bolnavii psihic: „Societatea tratează problematica cu multă indiferenţă“ (click aici)
→ Cum să ne comportăm cu persoanele dificile (click aici)
→ Cele mai importante lecţii de viaţă pe care copilul trebuie să le ȋnveţe ȋn cei şapte ani de acasă (click aici)
→ Expertiza psihologică a copilului şi familiei ȋn procesul de stabilire a condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti (click aici)


  • 0
parents-and-child-child-p-006_0-460x245

Cum îşi cresc părinţii din ziua de astăzi copiii – noile “pericole” în materie de educaţie

Un adult capabil sa depaseasca cu succes provocarile vietii este un adult matur din punct de vedere emotional. Aceasta caractersitica este esentiala pentru buna functionare in plan social si profesional si este rezultatul unui proces complex de formare, care incepe in perioada copilariei. Acest proces de dezvoltare va fi de succes si va forma un adult matur emotional daca in mediul de crestere exista doua ingrediente esentiale: iubirea din partea parintilor si stabilitatea mediului familial.

Prin iubire intelegem ca viitorul adult sa stabileasca relatii empotionale pozitive cu ambii parintii (mama si tata) si acestia sa fie in masura sa raspunda nevoilor afective ale copilului, in functie de fiecare etapa de varsta (nevoie de securitate si ingrijire constanta in primii ani de viata, nevoie de autonomie si afirmare in perioadele ulterioare ale copilariei etc.)

Prin stabilitatea mediului familial intelegem, stabilitatea relatiilor intre membrii familiei, un mediu de dezvoltare caracterizat prin practici educative coerente, parinti care ofera copilului modele constant pozitive legate de relationare, asumarea responsabilitatilor, rezolvarea problemelor cotidine ale vietii, etc. Separarea familiei, un mediu familial distorsionat, dezorganizat, neglijenta, abuzul, incoerenta educativa, modele parentale negative reprezinta factori importanti in formarea unui adult imatur emotional, incapabil sa raspunda provocarilor vietii in ceea ce priveste viata personala, relatia cu ceilalti oameni, performanta profesionala.

Redefinirea conceptului de familie si schimbarea profunda la nivel de valori si modele educationale reprezinta pericolele timpului prezent. Pericolul ca parintii sa se centreze exclusiv pe nevoile de ordin material si sa acorde importanta redusa legaturii afective cu prorpiul copil, sa aloce insuficient timp de calitate pentru a dezvolta relatia parinte-copil, pericolul ca parintii sa nu mai fie incurajati sa formeze o familie si sa creasca copiii impreuna.

Omul modern care si-a castigat autonomia materiala si poate exista astfel singur in afara conceptului de familiei isi doreste libertatea absoluta. Libertatea inteleasa fara responsabilitatii si implicare, libertatea hedonista la nivel de dorinta si instinct si nu la nivel de gandire sau decizie. Promovarea egocentrica a individualitatii, acceptarea ca fiind functionale a unor modele alternative de familie in afara relatiei mama, tata si copil, reprezinta realitatea zilelor. Aceasta reasezare are un puternic impact negativ asupra perceptiei sociale legate de familie si rolurile din interiorul acesteia.

In fata acestei realitati, familia incepe sa se redefineasca din ce in ce mai mult, in afara valorilor fundamentale ale umanitatii: iubire si daruire, responsabilitate si consecventa. Copiii se formeaza privind si observand lumea adultilor din jurul lor. Si ce pot sa vada? O lume in continua transformare si miscare, o lume narcisica centrata doar pe performanta individului, o lume care nu mai are timp sa ofere decat la nivel material.

Simptomele copilui de astazi sunt simptomele adultului prezent, iar schimbarea care trebuie sa o cerem este redefinirea noastra ca adulti si viitori parinti. Ca adulti este absolut normal sa ne adaptam conditiilor prezente, in care traim si ne crestem copiii. Insa pentru a forma oameni maturi, capabil la randul lor sa formeze o familie este necesar sa mentinem sistemul familial traditional si adevaratele valori ale acesteia. Oferind constant iubire si stabilitate in cadrul relatiei mama-tata-copil, reusita in viata a viitorului adult reprezinta o certitudine.

Psiholog specialist Ionut Ghiugan

Informaţii utile:


→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ De ce trebuie lăsaţi copiii să greşească (click aici)
→ Violenţa asupra copilului (click aici)
→ Complexul Electra (click aici)
→ Copiii care ȋşi rod unghiile ascund o teamă uriaşă (click aici)
→ Când are nevoie copilul de psiholog (click aici)
→ Cele mai importante lecţii de viaţă pe care copilul trebuie să le ȋnveţe ȋn cei şapte ani de acasă (click aici)

Foto: www.google.com


  • 0
646x404

De ce trebuie lasati copiii sa greseasca

Cel mai bine inveti din propriile greseli! Este un slogan despre care psihologii spun ca se aplica si in cazul copiilor, insa nu chiar in orice context. Cand si cat pot fi lasati copiii sa greseasca si cum le corectam comportamentul?Sunt intrebari pe care orice parinte tentat sa pedepseasca ar trebui sa si le puna. Asta pentru ca pedeapsa, mai ales cea fizica, nu aduce copilului niciun beneficiu.

“Mediul de crestere si educare isi pune influenta decisiv asupra dezvoltarii psihologice si sociale a copilului putand maximiza sau minimaliza potentialul genetic mostenit din familie. Parintii joaca un rol decisiv in asigurarea unui mediu securizant de crestere si dezvoltare dar si de modelare a comportamentelor innascute in vederea achizitionarii optime a abilitatilor de relationare necesare integrarii in mediul social si academic. Normele de comportament, regulie de relationare, sistemul de valori si credinte sunt invatate de copil pe parcursul primilor ani de viata in relatia directa cu parintii si familia extinsa”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

Specialistul avertizeaza ca trebuie sa tinem cont de faptul ca acest proces complex de invatare si modelare comportamentala, absolut necesar integrarii copilului in societate, este unul de durata si solicitant pentru parinti si copil.

“In lipsa unui sistem coerent de control si recompensare, de pedepsire a comportamentului inadecvat si adaptat nevoilor copilului, integrarea acestuia in relatiile cu ceilalti si societate poate fi dificila si problematica”, mai spune specialistul.

Pedepsele pot avea consecinte negative in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului. Pedepsele pot limita greselile, dar in cele mai multe cazuri nu reusesc sa imprime copilului dorinta de a face lucrurile mai bine. In general, copilul nu invata nimic din ele, nu devine nici mai prudent si nici mai corect. Cel mic poate ajunge sa asculte de frica, dar nu va deveni niciodata mai responsabil prin aceasta metoda.

“Pedepsele aplicate copilului ca parte a sistemului de educatie au un singur scop: sa responsabilizeze copilul privind consecintele directe sau indirecte ale propriului comportament. Pedepsele nu au ca si scop producerea durerii, suferinta emotionala sau fizica, invalidarea sau respingerea copilului. Aceasta maniera de corectie este inadecvata si neeficienta, iar atunci cand este folosita ca principal stil parental de disciplinare, naste consecinte negative in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului”’, explica renumitul psiholog.

Specialistul arata ca exista cel putin trei tipare de comportamente ale copilului ce necesita un raspuns educativ din partea parintelui.

Unul dintre ele se refera la comportamentele “gresite” ale copilulul ca urmare a lipsei de informatie adecvata sau lipsei de experiente practice.“In acest caz sarcina parintelui este de a transmite copilului informatia necesara si a-i arata, practic, prin exemplu direct, maniera de rezolvare <corecta> a situatiei problematice”, spune Ionut Ghiugan.

Stoparea comportamentului problema. Un alt tipar se refera la comportamentele “gresite” ale copilului ca urmare a invatarii unor strategii de rezolvare neeficiente sau neadecvate.

“In acest caz, sarcina parintelui este de a transmite copilului rezolvarea corecta a situatiei si de a-l incuraja constant sa adopte o noua stategie. De asemenea, parintele trebuie sa identifice in propriul comportament sau in relatiile copilului cu ceilalti, contextul in care copilul a invatat comportamentul neadecvat, pentru a putea limita sau stopa comportamentul problema”, mai spune psihologul.

Cel de-al treilea tipar la care face referire specialistul este legat de comportamentele “gresite” ale copilului ce pun in pericol viata acestuia sau au consecinte grave privind sanatatea fizica si psihica a copilului.

“In acest caz, parintele trebuie sa raspunda prompt in vederea stoparii comportamentului periculos. Ulterior, parintele trebuie sa evalueze contextul care a generat posibilul pericol si sa adopte masuri de modificare a mediului existential pentru a limita accesul copilului sau masuri de control si monitorizare pentru a evita o viitoare expunere”, mai spune Ionut Ghiugan.

„Copiii pot sa nu invete nimic din greseli sau sa invete lucruri neadaptative”. Specialistul spune ca cea mai buna solutie este ca micutul sa fie lasat sa experimenteze si sa inteleaga consecintele comportamentului sau. Cu o conditie: aceasta experimentare sa nu-i puna securitatea in pericol.

„Copiii trebuie lasati sa greseasca pentru a avea ocazia sa invete din propriile greseli, exceptie facand comportamentele <gresite> ale copilului ce pun in pericol viata acestuia. Ce trebuie sa cunoasca parintii este faptul ca in functie de varsta, copiii pot sa nu invete nimic din greseli sau sa invete lucruri neadaptative, iar in acest context interventia adecvata a parintelui este esentiala. Parintele trebuie sa pedepseasca comportamentul neadecvat al copilului, nu copilul ca persoana. Atunci cand nu tinem cont de acest lucru, copilul va intelege ca el este problema si va dezvolta o imagine de sine negativa, inadecvata sau lipsita de eficienta si performanta. Daca parintii nu se implica in acest proces de educare si nu-si asuma responsabilitatea disciplinarii inca din primii ani de viata, atunci copilul va fi <pedepsit> de catre ceilalti si societate prin respingere si invalidare”, mai spune cunoscutul psiholog.

Experimentarea sentimentului de vinovatie pentru greselile facute este utila copilului pentru ca ulterior il va ajuta sa se autocontroleze in fata unei posibile fapte urate.

„Pentru un parinte poate fi dificil sa accepte faptul ca propriul copil greseste, dar este foarte important sa intelegem ca prin greseli, copiii invata lectii importante de viata si castiga incredere si autonomie. O parte importanta a succesului ca viitor adult este legata de dezvoltarea inteligentei emotionale, iar acest lucru inseamna ca am invatat de la parintii nostrii ce trebuie sa facem dupa ce gresim”, incheie psihologul Ionut Ghiugan.

Citeste mai mult: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Complexul Electra sau cum intra fetitele in competitie cu mama lor pentru castigarea atentiei tatalui

Similara Complexului Oedip la baieti, competitia de natura psihosexuala a unui copil (fata, in general) cu mama pentru posesia tatalui, cunoscuta ca si Complexul Electra, poate fi normala pana la un anumit punct. Depasirea acestui complex este esentiala, altfel fetele se vor transforma in adolescente nesigure si, mai apoi, in femei imature, cu o nevoie exacerbata de a primi atentie din partea partenerului.

„Sigmund Freud crede ca personalitatea noastra si modul in care ne raportam la viata de relatie ca adulti se formeaza in prima parte a copilariei. In functie de modul in care copilul in relatie cu ambii parinti este ajutat sa depaseasca anumite etape «conflictuale» ale dezvoltarii sale, el va reusi sa se formeze armonios si echilibrat”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

Complexul Electra a primit aceasta denumire dupa personajul mitologic de origine greaca Electra, care a pus la cale, impreuna cu fratele ei, Orestes, o razbunare impotriva mamei lor, Clytemnestra, si a tatalui lor vitreg, Aegisthus, pentru asasinarea tatalui lor biologic, Agamemnon.

„In psihanaliza neo-freudiana, complexul Electra desemneaza un concept teoretic specific dezvoltarii psiho infantile in procesul de formare a identitatii feminine. In aceasta etapa, fata traieste un conflict intern intens determinat de prezenta sentimentelor ostile, de concurenta si furie fata de mama, in raport cu atentia si afectiunea pentru tata”, mai spune renumitul psiholog.

Complexul Electra este o competitie psihosexuala intre fiice si mame pe care cele din urma au datoria sa o corecteze pentru a le acorda celor dinai sansa la o dezvoltare normala.

„Depasirea acestui complex joaca un rol cheie in maturizarea psihosexuala a viitorului adult si formarea sentimentului propriei identitati feminine. Atunci cand complexul Electra este depasit, fata se identifica cu propria mama, interiorizand carcateristicile si calitatile acesteia ca parte a propriei identitati, asumandu-si feminitatea si rolurile specifice acesteia”, explica Ionut Ghiugan.

Nedepasirea acestei etape creaza probleme majore fetelor in procesul lor de transformare in femei, mai ales in ceea ce priveste viitoarele relatii, din postura de partenere.

„Fetele care raman fixate in acest stadiu se dezvolta ca adulti nesiguri si imaturi care adopta comportamente neadaptative, centrate pe o nevoie pemanenta de atentie si afectiune din partea partenerului”, incheie cunoscutul specialist in psihologie, Ionut Ghiugan.

Citeste mai mult: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Cum ajung barbatii sa faca un obicei din cucerirea si abandonarea femeilor in cautarea „mamei perfecte“

Complexul Oedip, un concept celebru al doctrinei psihanalitice, este motivul pentru care baietii care-si idolatrizeaza mama ajung intai sa-si urasca tatal, iar apoi s-o caute pe mama in viitoarele partenere si explicatia pentru care fetitele spun ca vor sa se marite cu tata

 „Sigmund Freud, parintele psihanalizei a definit personalitatea ca un rezultat complex al interactiunii dintre biologie (instinct) si mediul de crestere si dezvoltare. Omul se formeaza parcurgand mai multe etape (stadii), fiecare stadiu al dezvoltarii fiind caracteristic unei varste si guvernat de catre o trebuinta specifica. Daca trebuintele copilului specifice unei etape de formare nu sunt satisfacute sau, din contra, sunt satisfacute in mod excesiv, dezvoltarea lui emotionala si psihosociala se opreste la acel nivel, iar copilul va deveni un adult insuficient adaptat si nevrotic. Conflictele interne care ne marcheaza copilaria sunt de natura sexuala, prin „sexual”, Freud intelegand orice activitate care produce placere si care, la copii, se manifesta neinhibat si natural: suptul, dorinta de a-si arata corpul sau de a vedea corpul altora, excretia si retentia anala, leganatul, muscatul, masturbarea.”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

In Complexul Oedip, denumit dupa tragedia antica „Oedip Rege”, mama sau tatal ajung sa reprezinte pentru copilul de sex opus modelele de functionare psihosexuala. De intensitatea legaturii erotice inconstiente pe care fetita sau baiatul o au cu tata, respectiv mama, va depinde mai tarziu capacitatea copilului de a avea relatii de cuplu normale.

„Complexul Oedip este un concept central in doctrina psihanalitica si defineste legatura erotica inconstienta cu parintele de sex opus si rivalitatea fata de parintele de acelasi sex, legatura care se dezvolta in copilarie in jurul varstei de 4-7 ani. Adultul sanatos depaseste complexul Oedip prin identificarea cu parintele de acelasi sex, in timp ce un adult insuficient adaptat si nevrotic ramane blocat in aceasta etapa, traind sentimente de vinovatie si teama in cadrul unei stari nevrotice. Depasirea complexului Oedip reprezinta o etapa decisiva in care se pun bazele identitatii sexuale si se formeaza setul de atitudini si comportamente interpersonale care definesc feminitatea si masculinitatea”, mai spune renumitul psiholog.

Afectiunea speciala pentru parintele de sex opus devine periculoasa pentru copil de la un anumit nivel de intensitate in sus, cand copilul isi manifesta ura fata de un parinte, pe care l-ar dori inlaturat, si dragostea exagerata si nepotrivita pentru celalalt. Daca micutul nu este ajutat sa iasa din aceasta problema infantila, sentimentele ii vor sabota cu siguranta relatiile pe care baiatul sau fetita le va avea mai tarziu.

„Psihanaliza sustine ca rezolvarea ineficienta a conflictului face ca persoana sa ramana fixata la acest stadiu, iar ca adultul va avea tendinta spre narcisism, va cauta sa atraga atentia si ii va fi dificil sa stabileasca relatii interpersonale mature. Va cauta in permanenta atentia si confirmarea ca este atractiv fizic si sexual, iar daca nu va fi validat in relatie, va dezvolta sentimente de inferioritate si inadecvare. Ca barbat isi va manifesta ostentativ masculinitatea si va face un obicei din cucerirea si abandonarea femeilor plecand de la credinta ca niciuna nu merita mai mult, pentru ca nu se ridica la nivelul mamei lui “perfecte”. Ca femeie va deveni seducatoare si va afisa ostentativ feminitatea pentru a manipula si a cucerii atentie si afectiune. Deseori se va orienta spre barbati mult mai in varsta, pe care ii asociaza tatalui „interzis”, mai spune psihologul Ionut Ghiugan.

O gestionare corecta din partea parintilor a perioadei Complexului Oedip ii va feri pe copii de aceste viitoare consecinte dezastruoase si-i va ajuta sa se dezvolte normal din punct de vedere afectiv. Cum se face aceasta gestionare? Prezentandu-i celui mic, pe intelesul lui, diferenta dintre copii si adulti, diferenta dintre relatiile pe care ei le au cu mama si tata si cele pe care le vor avea cu viitorii lor parteneri.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Copiii care isi rod unghiile ascund o teama uriasa. Adultii cu acest obicei au, in general, obsesia perfectionismului

Tulburarile repetitive concentrate pe corp, cum este rosul unghiilor, apar frecvent la persoanele axate pe excelenta. Cand vine vorba despre copii, insa, obiceiul este asociat unor conflicte semnificative in relatiile de familie sau a unor probleme de natura emotionala. Neinteles si netratat, acest comportament poate avea consecinte grave pentru viitorul adult.

“Rosul unghiilor este un comportament repetitiv care are ca rezultat distrugerea propriilor unghii si adesea a pielii din jurul unghiilor. Acest comportament este destul de comun mai ales la copii si adolescenti, dar in anumite situatii este mai mult decat un obicei prost. Atunci cand devine o activitate compulsiva ce conduce la autovatamare (sangerari, vanatai, infectii sau chiar daune permanente la degete), exista un semn serios de intrebare privind sanatatea mentala si functionarea psihologica a persoanei”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

Milioane de oameni din intreaga lume au astfel de comportamente, care doar aparent sunt gesturi inofensive. Specialistii avertizeaza ca de foarte multe ori este vorba de afectiuni mentale periculoase care, fara un tratament de specialitate, pot atrage si alte probleme.

“In situatiile in care acest obicei devine o obsesie daunatoare prezenta frecvent in comportamentul persoanei, efectele negative se manifesta atat la nivelul sanatatii fizice, cat si la nivel psihologic si social (anxietate, rusine, respingerea si stimagtizarea la nivel social)”, mai spune psihologul.

Anxietate de separare. Un copil care isi roade unghiile ascunde probleme emotionale ale caror cauze pot fi gasite, cel mai adesea, in disfunctionalitatile din familie. Pedepsirea copiilor care au un astfel de comportament in ideea renuntarii la acest obicei periculos este cea mai proasta solutie. Micutii cu astfel de probleme trebuie mai intai intelesi, apoi ajutati.

“La copii si adolescenti, roaderea unghiilor apare frecvent asociata cu alte tulburari comportamentale si emotionale: tulburare de hiperactivitate si deficit de atentie, tulburari opozitionale, anxietate de separare si tulburarea obsesiv-compulsiva. In acest context, interventia psihoterapeutica este necesara atat pentru stoparea acestui comportament invalidant la nivel personal si social, cat si pentru tratamentul celorlalte tulburari conexe. Independent de tratamentul psihoterapeutic, un rol decisiv il joaca educatia parentala si sistemul relational familial, deoarece in multe situatii astfel de probleme ale copilului sunt consecinta directa a unui stil parental neeficient sau a unor conflicte semnificative in relatiile de familie.”, mai spune Ionut Ghiugan.

Cei axati pe performanta sunt mai vulnerabili. Specialistul spune ca la adulti acest comportament repetitiv este in multe situatii legat de o tulburare obsesiv-compulsiva sau de o structura de personalitate perfectionista.

“Oamenii care sunt axati pe performanta si excelenta sunt aparent mai vulnerabili la tulburari repetitive concentrate pe corp. Roaderea unghiilor joaca un rol de reglare emotionala si calmare in confruntarea cu situatii sau evenimente evaluate ca fiind incarcate de stres, frustrante, neconforme cu asteptarile. Din pacate, majoritatea celor care se confrunta cu aceasta compulsie nu accepta ca au o problema ce interfereaza negativ cu relatiile personale, socio-profesionale si echilibru psihologic si din acest motiv nu solicita ajutorul de specialitate”, mai spune Ionut Ghiugan.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Cum distruge lumea moderna una dintre cele mai frumoase legaturi sociale: „Se pierde cel mai solid argument de apartenenta la familie, valori si traditii“

Dincolo de nenumarate avantaje, schimbarile aduse de lumea moderna in care traim implica pierderi care cu greu pot fi suplinite de orice progres tehnologic, economic sau de orice alta natura. Printre aceste „victime colaterale” se numara distrugerea uneia dintre cele mai frumoase relatii pe care familia s-a bazat dintotdeauna. Realitatile lumii in care traim priveaza din ce in ce mai multi copii de experienta unei relatii cu adevarat semnificative pentru orice familie, cea dintre nepoti si bunicii lor, a punctat doctorul Gillian Lockwood, directorul unei clinici de feritilitate din Marea Britanie, in cadrul unei conferinte sustinute zilele trecute la Festivalul de Stiinta de la Cheltenham.

Cuplurile amana tot mai mult momentul venirii pe lume al unui copil, in dorinta de a avea o cariera si o situatie financiara stabile, obiective tot mai greu de atins si de mentinut in zilele noastre. Varsta medie de 30 de ani este cea la care femeile aleg din ce in ce mai des sa ramana insarcinate, iar tendinta este ca acest prag sa fie impins catre 35 sau chiar 40 de ani, situatie cu care se confrunta mare parte din tarile europene. Conform statisticilor, 40% din romancele din mediul urban care au pana in 30 de ani (29,5 ani pentru bucurestence) nu au inca un copil. La oras, varsta medie la care femeile devin mame a crescut cu zece ani fata de cea a parintilor lor. Daca in anii ’60, cele mai multe femei nasteau primul copil in jurul varstei de 20 de ani, date recente arata ca acest moment vine in prezent la 30 de ani sau chiar dupa aceasta varsta, conform datelor oferite de Institutul National de Statistica, in 2014. Odata cu inaintarea in varsta apar si dificultatile legate de conceperea unui copil, dar si un risc mai mare de probleme de sanatate pentru mama si copil. O femeie ajunge la apogeul fertilitatii intre varsta de 20 si 24 de ani. La femeile cu varsta cuprinsa intre 35 si 39 de ani, fertilitatea este la un sfert din capacitatea maxima, pentru ca in cazul celor cu varsta intre 40 si 45, sansa de a deveni insarcinata sa fie cu 95% mai mica decat a unei femei de 20-25 de ani.

Legatura bunici-copil, cel mai solid argument de apartenenta la familie, la valori si traditii. Vorbind despre pierderea acestei relatii, psihologul Ionut Ghiugan observa ca „includerea bunicilor in viata copilului reprezinta cel mai solid argument de apartenenta la familie, la valori si traditii, legatura bunici-copil reprezentand, de fapt, conectarea copilului la trecutul parintilor si la devenirea lor ca adulti”. Chiar daca la prima vedere nu pare atat de relevant, relatia copiilor cu bunicii poate aduce multe beneficii de ordin emotional si educativ pentru copil. Bineinteles, acest lucru este posibil atunci cand bunicii se bucura inca de o stare de sanatate buna si de energie pentru a se putea implica intr-o astfel de relatie solicitanta.

In acelasi timp, diferenta tot mai mare de varsta intre generatia parintilor si a copiilor poate accentua posibilele conflicte intre cele doua tabere. Iar nepotii se pot bucura de o relatie implinita, de pe urma careia pot primi lectii importante de viata, doar in conditiile in care exista o relatie armonioasa de familie intre parinti si bunici. De aceea, modul de a percepe autoritatea si regulile pe care copilul trebuie sa le respecte trebuie sa fie identice, subliniaza Ghiugan: „In lipsa unui acord, buncii se pot plasa intr-o relatie de conflict cu autoritatea parintilor, iar copilul va alege in mod sigur varianta care este cea mai comoda pentru el.”

Pe de alta parte, cuplurile nu se mai grabesc sa aduca pe lume un copil si pentru ca au devenit mai preocupate de faptul ca statutul de parinte implica limitarea libertatii personale, dar si cresterea responsabilitatilor in cuplu, doua motive importante care duc la amanarea unui astfel de pas important. Astfel, cuplurile realizeaza ca “aparitia unui copil le va ingradi activitatile pe care obisnuiau sa le faca inainte de venirea pe lume a bebelusului: iesirile in oras cu prietenii, vacantele si plecarile in concediu si, in general, timpul rezervat pentru activitatile comune de cuplu sau individuale”, dupa cum subliniaza psihoterapeutul.

La fel de important este ca aparitia copilului sporeste responsabilitatea fiecarui partener, apar noi activitati si nevoi legate de ingrijirea copilului, care sporesc presiunea in relatia de cuplu.

Prin aparitia copilului, relatia capata un nou sens, din perspectiva unui angajament pe viata in relatia de cuplu si statutului de parinte, ceea ce sporeste teama si nesiguranta. In general, aceasta modificare este privita diferit de cei doi parteneri. Femeia devenita mama, are nevoie de atentie, intelegere si ajutor din partea partenerului, de un mediu stabil emotional si securizat financiar pentru a-si creste copilul in bune conditii. Barbatul devenit tata trebuie sa raspunda acestor schimbari, sa tolereze aceasta presiune si sa depuna eforturi pentru a constientiza si accepta noua situatie, detaliaza psihologul. Dovada de imaturitate sau centrare excesiva asupra propriilor nevoi Nu in ultimul rand, psihologul atrage atentia ca, in multe situatii, refuzul de a avea copii poate fi privit ca o dovada de imaturitate sau centrare excesiva asupra propriilor nevoi. In conditiile in care momentul conceperii unui copil este evitat sistematic, desi exista toate conditiile necesare acestui pas, atunci putem vorbi de cauze de ordin emotional ce isi au originea in experientele noastre anterioare legate de modelul familial interiorizat, de educatia primita in mediul in care am crescut si ne-am dezvoltat, conchide psihologul Ionut Ghiugan.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

De ce unii oameni nu pot trai fara atentia si sprijinul unui partener

Exista persoane care manifesta o nevoie bolnavicioasa de iubire si validare si o teama, pe masura, de abandon, ceea ce le face dependente de un partener fata de care dezvolta o puternica tendinta de atasament. In acest gen de iubire, atunci cand partenerul pleaca din relatie, persoana se reorienteaza rapid catre un inlocuitor. Cand vorbim de dependenta in iubire, vorbim despre persoane care “se hranesc” cu atentia acordata de partener, fara de care nu pot concepe o relatie. Acesti oameni au o nevoie continua de afectiune si validare din partea celuilat. Cel mai adesea, dependenta de partener, pe care-l asalteaza pentru a-i castiga afectiunea si pentru care este gata sa sacrifice totul, este stans legata de lipsa increderii de sine.

“Teama uriasa de abandon pe care o au aceste persoane vine din convingerea ca nu pot avea singure gija de ele, ca nu pot actiona din proprie intiativa”, explica pentru “Adevarul”, psihologul Ionut Ghiugan.

Din punct de vedere psihologic, se considera ca acesti oameni sufera de tulburare dependenta. Ei au nevoie permanenta de aprobare si validare din partea persoanei investite, din punct de vedere afectiv, iar cand aceasta aprobare dispare, persoana traieste o stare de nefericire si se simte invalidata.

“Cel investit cu forta si putere nu numai ca este cautat, dar odata ce a fost gasit este asaltata, pentru a obtine atentie, aprobare si sprijin. Persoana dependenta investeste energie, timp, dar si multe alte resurse pentru a se pune total in slujba partenerului caruia ii ofera dovezi de fidelitate incontestabile”, mai spune cunoscutul psiholog.

Mereu in cautarea suportului si afectiunii. Pentru obtinerea suportului si aprobarii de la potentialul partener pe care-l vede capabil sa-i ofere afectiune si de la care asteapta sa le incarce cu iubire, persoana dependenta este dispusa sa faca o serie de sacrificii. Daca il pierd insa, aplica acelasi algoritm pe urmatorul potential partener.

“Persoana cu aceasta tulburare nu este caracterizata doar de nevoia acerba de ocrotire, ci mai mult, dezvolta o puternica tendinta de atasament fata de persoana care-i accepta atasamentul, iar cand relatia de dependenta nu mai poate continua, din varii motive, cauta o alta persoana care poata sa-i satisfaca nevoia de afectiune. Frica uriasa ca ar putea fi abandonate face ca aceste persoane sa fie foarte permisive si tolerante chiar si cand partenerul manifesta un comportamentul dur, agresiv, tiranic, cand este alcoolic sau infidel. Din pacate, aceste persoane ajung sa fie prinse in conflictul dintre concesiile pe care trebuie sa le faca pentru a-si pastra partenerul si resemnarea fatalista”, mai spune Ionut Ghiugan.

Interesant este ca oamenii cu personalitate dependenta isi autoimpun limitarea relatiilor sociale la partenerii de care simt ca depind.

“Dupa ce obtin afectiunea si protectia celuilalt, persoana cu tulburare dependenta isi limiteaza restul relatiilor sociale pe care nu le mai considera necesare. Isi canalizeaza toate energiile afectiv-emotionale in relatia de dependenta incat nu mai exista resurse si disponibilitate pentru alte relatii”, mai spune renumitul psiholog.

Aceste persoane cauta o mama in toate relatiile. Nevoia de a gasi si de a avea alaturi parteri care sa le ofere suport, ingrijire si afectiune vine din anumite tare ale copilariei, spun specialistii.

“Cei care manifesta o tulburare de personalitate dependenta au parcurs in mod distorsionat primii ani ai existentei, si au ramas blocati in acel stadiu, ceea ce-i impinge sa caute o mama in toate relatiile. Iar daca o persoana are aceasta tulburare de personalitate, exista un risc crescut pentru ca aceasta tulburare sa fie <transmisa>, mai departe, copiilor, fiindca potrivit majoritatii specialistilor, cauzele acestei tulburari sunt generate de factori biologici si genetici (ereditatea), factori sociali si factori psihologici”, explica Ionut Ghiugan.

Terapiile in cazul acestor tulburari urmaresc dezvoltarea increderii in sine si pe schimbarea atitudinii persoanei respective in relatiile cu ceilalti. Prin psihoterapie, acesti oameni pot fi ajutati sa devina mai independente si sa dezvolte relatii sanatoase.

Citeste mai mult: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Cum ne putem vindeca mobilizand resurse interne ale organismului. Efectul placebo, explicat de specialisti

Nu mai este o noutate faptul ca o stare psihica buna a pacientului, indiferent de boala, face lupta cu maladia mai usoara. Insa ideea ca un tratament fara substante active tintite poate totusi sa reuseasca sa vindece ceea ce nici medicamentele nu pot trata ridica in continuare semne de mirare. Iata cum explica un psiholog de ce efectul placebo poate face minuni

“Efectul placebo reprezinta un mecanism psihologic foarte puternic, care are la baza nevoi si credinte fundamentale ale omului: speranta, nevoia de ajutor si increderea. Daca un pacient investeste foarte multa incredere in tratament sau persoana specialistului, putem observa cum o substanta inactiva sau o procedura comuna imbunatateste vizibil starea acestuia”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

„Efectul placebo este direct legat de asteptarile si perceptiile pacientului”. Efectul vindecator al licorilor fara calitati curative, datorat doar credintei pacientului in puterea lor de vindecare, a fost contestat ani buni, in primul rand de medici. In ultima jumatate de secol, efectului placebo i s-a acordat locul pe care-l merita in terapiile cu rezultate O serie de studii ale utimilor zeci de ani arata ca efectul placebo a reusit, in anumite cazuri, sa faca miracole substituind medicatia. Exista exemple, de-a lungul timpului, in care comprimatele de zahar sau injectiile cu ser fiziologic au avut efecte spectaculoase in lupta cu durerile, hipertensiunea arteriala si chiar cu maladia Parkinson, doar pentru ca pacientilor li s-a comunicat ca li se administreaza spubstantele cele mai potrivite in cazul bolii de care sufera.

“Efectul placebo este direct legat de asteptarile si perceptiile pacientului. In cazul in care substanta sau tratamentul este considerata ca fiind de ajutor, acesta se poate vindeca mobilizand resurse interne ale organismului”, mai spune cunoscutul psiholog. Reversul medaliei: efectul nocebo “In situatia in care substanta este privita ca fiind nociva sau tratamentul inadecvat ori fara sanse de reusita, efectul placebo poate cauza efecte contrare negative, acestea fiind cunoscute sub numele de efectul nocebo”, precizeaza psihologul Ionut Ghiugan

Terapiile care mizeaza pe efectul placebo nu se prescriu in mod curent din considerente ce tin de etica profesionala, pornindu-se de la ideea ca metoda in sine ar fi inselatoare pentru pacienti, prin utilizarea unui preparat care nu are efect therapeutic demonstrat. Sunt insa utilizate in cercetarea medicala, pe urmatorul algoritm: unui grup de pacienti li se administreaza medicamentul de studiat, iar altui grup de bolnavi, un produs placebo fara ca subiectilor sa li se spuna care este medicamentul propriu-zis. Apoi se compara evolutia afectiunilo bolnavilor din cele doua grupuri. Un astfel de experiment a dus la concluzia ca si anumite medicamente isi datoreaza puterea de vindecare nu doar capacitatilor lor curative, ci insusi efectului placebo.

Articol de Cristina Stancu

Citeste mai mult: www.adevarul.ro