Category Archives: Psihologie judiciară

  • 0
IMG_5759

VIOLENŢA ASUPRA COPILULUI

Violenţa asupra copilului reprezintă forme de rele tratamente produse de către părinţi sau de orice altă persoană aflată în poziţie de răspundere, putere ori în relaţie de încredere cu copilul, care produc vătămare actuală sau potenţială asupra sănătăţii acestuia şi îi pun în pericol viaţa, dezvoltarea, demnitatea şi moralitatea.

Principalele forme de violenţă asupra copilului sunt: abuzul, neglijarea, exploatarea şi traficul de copii.

Confrom statisticii prezentate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor copilului şi Adopţie, ȋn anul 2015, ȋn România au fost identificaţi 13.546 copii ca fiind victime ale abuzului, neglijării şi exploatării din care 1.146 au fost abuzaţi fizic, 1.760 abuzaţi emoţional, 549 abuzaţi sexual, 9.625 neglijaţi, 214 exploataţi prin muncă, 46 exploataţi sexual şi 163 exploataţi pentru comiterea unor infracţiuni. Din totalul abuzurilor raportate ȋn 2015, puţin peste 93% dintre acestea s-au produs ȋn familie, iar restul de până la 100% ȋn unităţi de ȋnvăţământ, la asistenţi maternali profesionişti, servicii rezidenţiale, alte instituţii şi locaţii.

ABUZUL FIZIC

ABUZUL FIZIC  constă în vătămarea corporală a copilului în cadrul interacţiunii, singulară sau repetată, cu o persoană aflată în poziţie de răspundere, putere ori în relaţie de încredere cu acesta, fiind un rezultat al unor acte intenţionate care produc suferinţă copilului în prezent sau în viitor.

Literatura de specialitate defineşte ABUZUL FIZIC astfel: traumatizarea fizică intenţionată (neaccidentală) a unui copil – de la contuzii minore până la fracturi severe sau deces – produsă prin lovirea cu pumnul sau picioarele, izbirea, muşcarea, smucirea, ȋmpingere, ȋnjunghiere, strangulare, aplicare de corecţii (cu mâna, nuiaua, cureaua sau alt obiect), arderea sau oricare altă metodă aplicată de către un părinte, ȋngrijitor sau altă persoană responsabilă de copil.

ABUZUL EMOŢIONAL

ABUZUL EMOŢIONAL constă în expunerea repetată a copilului la situaţii al căror impact emoţional depăşeşte capacitatea sa de integrare psihologică. Abuzul emoţional vine din partea unui adult care se află în relaţie de încredere, răspundere sau putere cu copilul. În mod concret, aceste acte pot fi umiliri verbale şi nonverbale, intimidări, ameninţări, terorizări, restrângeri ale libertăţii de acţiune, denigrări, acuzaţii nedrepte, discriminări, ridiculizări şi alte atitudini ostile sau de respingere faţă de copil.

Ȋn literatura de specialitate sunt enumerate o serie de categorii de ABUZUL EMOŢIONAL asupra copilului:

  • Copii percepuţi negativ de către părinţi, uneori chiar de la naştere, consideraţi răi, proşti sau nebuni, trecuţi cu vederea sau văzuţi ca sursă a problemelor părinţilor. O formă aparte este reprezentată de Sindromul Cenuşăresei, copilul fiind expus nu numai abuzului emoţional al părinţilor, ci şi al fraţilor care, simţindu-se ȋn nesiguranţă şi suferind de o anxietate cronică datorită atitudinii părinţilor, se aliază cu aceştia contra unui frate sau a unei surori;
  • Terorizarea copilului prin ameninţări cu pedeapsa, cu părăsirea sau alungarea, care creează acestuia o stare de anxietate, căreia ȋi este greu să facă faţă;
  • Violenţa dintre părinţi, climatul intrafamilial de ură şi ostilitate, care are drept consecinţă o stare de anxietate a copilului, dificultăţi de identificare, probleme de identitate, mai ales ȋn ceea ce priveşte conştiinţa propriei valori şi a identităţii sexuale;
  • Părinţii care sunt dependenţi de alcool sau droguri, care sunt prea atenţi la propriile nevoi şi probleme ȋncât nu se mai pot ocupa de copiii lor. Aceştia sunt expuşi la anxietate şi situaţii neprevăzute, pe care nu le pot ȋnţelege. Copilulul observă că părinţii săi sunt incapabili de a avea grijă de ei şi nu mai au control.
  • Părinţii care se află ȋn situaţii de separare sau divorţ şi ȋşi plasează copilul ȋn mijlocul unui conflict cronic ȋn care unul dintre părinţi ȋl acuză pe celălalt, iar copilul poate fi forţat să ia partea unuia dintre ei. Copilul devine anxios şi poate ajunge la sentimente confuze.

SINDROMUL ALIENĂRII PARENTALE

O formă aparte de abuz emoţional o reprezintă SINDROMUL ALIENĂRII PARENTALE (PAS). Ȋn viziunea specialiştilor principalele caracteristici ale acestei forme de abuz sunt:

  • Un copil, de obicei aflat ȋn situaţia ȋn care părinţii sunt angajaţi ȋntr-un divorţ cu un grad ȋnalt de conflict, creează o alianţă cu unul dintre părinţi (părintele preferat) şi respinge relaţia cu celălalt părinte (părintele ȋnstrăinat) făra a avea o justificare legitimă. Simptomul principal este rezistenţa sau refuzul copilului de a avea contact cu părintele ȋnstrăinat.
  • Comportamentul copilului include o campanie persistentă de denigrare a părintelui ȋnstrăinat şi lipsa sau absurditatea raţionamentului pentru care acesta a fost respins.
  • Prezenţa următoarelor semne clinice: lipsa de ambivalenţă – se referă la convingerea copilului că părintele ȋnstrăinat este ȋntru totul rău, iar părintele preferat este ȋntru totul bun; fenomenul “liber-cugetător” – copilul consideră că decizia de a respinge părintele ȋi aparţine ȋn totalitate şi că nu este influenţat de către părintele preferat; sprijin necondiţionat – copilul ia automat partea părintelui preferat ȋn cazul unui dezacord; copilul poate prezenta o deconsiderare pentru sentimentele părintelui ȋnstrăinat şi o lipsă a sentimentului de vinovăţie faţă de acesta; copilul poate expune scenarii preluate de la părintele preferat, identice cu cele declarate de acesta; animozitatea copilului faţă de părinele ȋnstrăinat se poate extinde şi la familia acestuia;
  • Diagnosticul nu se stabileşte atunci când refuzul copilului de a avea contact cu părintele respins este justificat – de exemplu, ȋn cazul ȋn care copilul a fost neglijat sau abuzat de acel părinte.

ABUZ PSIHOLOGIC

Dacă abuzul emoţional este repetitiv şi susţinut, duce la afectarea diverselor paliere ale psihicului copilului (de exemplu, structura de personalitate, afectele, cogniţiile, adaptarea, percepţia), devenind ABUZ PSIHOLOGIC, care are consecinţe mai grave pe termen lung asupra dezvoltării copilului, decât abuzul emoţional.

Literatura de specialitate defineşte ABUZUL PSIHOLOGIC astfel: acte verbale sau simbolice intenţionate ale părintelui sau ȋngrijitorului care au ca rezultat sau pot avea drept rezultat afectarea psihologică semnificativă a copilului, excluzând din această categorie actele de abuz fizic şi sexual.

ABUZUL SEXUAL

ABUZUL SEXUAL reprezintă implicarea unui copil sau a unui adolescent minor dependent şi imatur din punctul de vedere al dezvoltării psihosexuale în activităţi sexuale pe care nu este în măsură să le înţeleagă, care sunt nepotrivite pentru vârsta sa ori pentru dezvoltarea sa psihosexuală, activităţi sexuale pe care le suportă fiind constrâns prin violenţă sau seducţie ori care transgresează tabuurile sociale legate de rolurile familiale; aceste activităţi includ, de regulă, contact fizic, cu sau fără penetrare sexuală.

În această categorie pot intra:

  • Molestarea sexuală, expunerea copilului la injurii sau limbaj cu conotaţie sexuală, precum şi atingerea copilului în zonele erogene cu mâna sau prin sărut, indiferent de vârsta copilului;
  • Situaţiile care duc la satisfacerea nevoilor sexuale ale unui adult sau ale unui alt copil care se află într-o poziţie de responsabilitate, putere ori în relaţie de încredere cu copilul victimă;
  • Atragerea sau obligarea copilului la acţiuni obscene;
  • Expunerea copilului la materiale obscene sau furnizarea de astfel de materiale acestuia etc.;
  • Căsătoria timpurie sau logodna copiilor care implică relaţii sexuale;
  • Mutilarea genitală;
  • Hărţuirea sexuală, definită pentru locul de muncă, pentru copiii care lucrează în sistemul formal aflat fie sub incidenţa Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, denumit în continuare Codul muncii, fie sub incidenţa Codului civil.

NEGLIJAREA

NEGLIJAREA este o formă de violenţă asupra copilului ȋn cadrul căreia copilului nu ȋi sunt satisfăcute de către adult nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică şi psihică. Neglijarea prin efectele grave pe care le produce pune ȋn pericol dezvoltarea bio-psiho-socială a copilului.

Literatura de specialitate defineşte NEGLIJAREA copilului astfel: orice act flagrant sau orice neglijenţă confirmată sau suspect a unui părinte sau ȋngrijitor care privează copilul de necesităţile de bază corespunzătoare vârstei şi are ca urmare sau poate avea drept urmare vătămarea fizică sau psihologică a copilului; neglijarea copilului include abandonul; lipsa unei supravegheri adecvate; nesatisfacerea necesităţilor emoţionale sau psihologice; lipsa supravegherii educaţiei, ȋngrijirilor medicale, hranei, adăpostului şi/sau ȋmbrăcăminţii necesare.

NEGLIJAREA se poate prezenta sub mai multe forme:

  • Neglijarea alimentară – privarea de hrană, absenţa mai multor alimente esenţiale pentru creştere, mese neregulate, alimente nepotrivite sau administrate necorespunzător vârstei copilului;
  • Neglijarea vestimentară – haine nepotrivite pentru anotimp, haine prea mici, haine murdare, lipsa hainelor;
  • Neglijarea igienei – lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziţi;
  • Neglijarea medicală – absenţa îngrijirilor necesare, omiterea vaccinărilor şi a vizitelor de control, neaplicarea tratamentelor prescrise de medic, neprezentarea la programe de recuperare;
  • Neglijarea educaţională – substimulare, instabilitatea sistemului de pedepse şi recompense, lipsa de urmărire a progreselor şcolare;
  • Neglijarea emoţională – lipsa atenţiei, a contactelor fizice, a semnelor de afecţiune, a cuvintelor de apreciere.
  • Părăsirea copilului/abandonul de familie, care reprezintă cea mai gravă formă de neglijare.

EXPLOATAREA COPIILOR

  1. Exploatarea sexuală a copiilor reprezintă o practică prin intermediul căreia o persoană, de regulă un adult, obţine o gratificaţie sexuală, un câştig financiar sau o avansare, abuzând de/exploatând sexualitatea unui copil, încălcând drepturile acestuia la demnitate, egalitate, autonomie şi bunăstare fizică şi psihică; exemple: prostituţia, turismul sexual, pornografia, striptease-ul.
  2. Exploatarea copilului prin muncă.

TRAFICUL DE COPII

Exploatarea sexuală în scop comercial (prostituţia şi pornografia infantilă) şi traficul de copii sunt considerate printre cele mai grave forme de exploatare prin muncă.

FORME PARTICULARE ALE VIOLENŢEI ASUPRA COPILULUI

  • Intoxicaţii nonaccidentale ale copilului ca urmare a obligării acestuia de a bea băuturi alcoolice sau de a înghiţi tranchilizante pentru a obţine calmul ori somnul copilului, precum şi situaţia nou-născutului din mamă toxicomană.
  • Sindromul copilului scuturat este o formă de abuz fizic asupra copilului cu vârsta sub un an şi se datorează scuturărilor bruşte şi brutale, voluntare sau datorate unor comportamente inadecvate ale părinţilor/altor persoane, unele dintre acestea fiind considerate o formă de joacă cu copilul. Aceste scuturări conduc la apariţia hemoragiilor intracraniene (cu precădere hematom subdural şi hemoragii retiniene).
  • Sindromul Munchausen prin transfer reprezintă crearea artificială de către părinte (de regulă, mama) a unei boli a copilului; boala este indusă prin administrarea voluntară a unor medicamente sau substanţe ori prin susţinerea existenţei unor simptome la copil care nu au fost niciodată confirmate de către specialişti. În ambele cazuri, părinţii solicită medicilor numeroase investigaţii medicale sau chirurgicale, victimizând repetat copilul. Orice semn funcţional poate fi invocat de către părinţi pentru a obţine investigaţii şi proceduri dureroase şi intruzive pentru copil.
  • Sindromul Stockholm, cunoscut în psihologie ca fenomenul prin care victima exprimă adulaţie, gratitudine şi alte sentimente pozitive faţă de abuzator, aparent iraţional, în lumina pericolului şi a riscurilor suportate de către victimă (descoperit iniţial la ostatici). Acesta poate face dificilă identificarea abuzului.
  • Violenţa prin internet se produce prin intermediul calculatorului sau al telefonului mobil şi cuprinde următoarele categorii:
  1. conţinut ilegal şi/sau ofensator (pornografie, pornografie infantilă, imagini erotice tip fotografii sau desene cu copii – de exemplu, fenomenul Lolita, desene animate erotice şi/sau pornografice, rasism şi xenofobie, discriminare, intimidare);
  2. contacte on-line şi în lumea reală (prin chat şi e-mail, agresorul câştigă încrederea copilului, care furnizează informaţii ce pot duce la identificarea copilului şi/sau a adresei unde locuieşte, cu comiterea ulterioară de abuzuri şi infracţiuni, prin întâlnirea faţă în faţă cu copilul sau nu);
  3. dependenţa de jocuri şi internet (utilizarea excesivă a calculatorului şi navigarea pe internet mai mult de 4 ore pe zi au efecte devastatoare asupra sănătăţii fizice, a performanţelor şcolare, capacităţii de socializare a copilului şi relaţiilor cu părinţii);
  4. comerţ şi publicitate (comerţul electronic fără supravegherea părinţilor poate conduce la utilizarea frauduloasă a datelor personale, de exemplu, utilizarea ilegală a cărţilor de credit, furtul de identitate).

Surse:


  • H.G. Nr. 49 din 19 ianuarie 2011;
  • Interesul superior al copilului, Expertiza psihologică ȋn caz de separarea/divorţul părinţilor; Mona-Maria Pivniceru/Cătălin Luca; Editura Hamangiu, 2016;
  • Abuzul şi neglijarea copilului; Armand Veleanovici; Editura ExpertPsy, 2016.

Informaţii utile:


→  Expertiza psihologică a copilului şi familiei ȋn procesul de stabilire a condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti (click aici)
→ Evaluarea psihologică a copilului după divorț/separarea părinților (click aici)
→ De ce copilul abuzat devine ȋn cele mai multe cazuri un adult abuziv (click aici)
→ Semnele abuzului asupra copilului (click aici)
→ Consecinţele abuzului din copilărie asupra dezvoltării emoţionale şi sociale a adultului (click aici)
→ Sindromul Alienării Parentale (click aici)
→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ Teste psihologice utilizate ȋn evaluarea copilului şi adolescentului (click aici)
→ Pachet evaluare psihologică autocunoaştere şi dezvoltare personală (click aici)
→ Teste psihologice utilizate ȋn evaluarea copilului şi adolescentului (click aici)
@|2018 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan


  • 0
IMG_20171030_210756

Evaluarea psihologică a copilului după divorț/separarea părinților

Evaluarea psihologică a copilului după divorț/separarea părinților.

Un copil este unic, având un bagaj genetic individual şi o experienţă proprie de viaţă, însă separarea/divorţul părinţilor produce un şoc emoţional, indiferent de aceste particularităţi. Orice pierdere a unei relaţii afective semnificative este trăită ca o traumă, copilul experimentând o gamă largă de emoţii şi sentimente: abandon, tristețe, frustrare, furie sau îngrijorare. Modul în care copilul reacționează depinde de vârsta, personalitatea și circumstanțele procesului de separare și de divorț.

În mod obişnuit copilul cu părinţi separaţi/divortaţi va activa mecanisme interne de apărare pentru a se proteja de impactul acestui eveniment, negând, minimalizănd sau evitând acest subiect şi trăirile pe care le resimte. Atunci când copilul manifestă deschis o alegere pentru unul din părinţi este nevoie de o evaluare atentă a motivației care argumentează această preferinţă. Copilul cu un istoric afectiv pozitiv cu ambii părinţi „va lupta” pentru unitatea familiei sale şi nu va renunţa uşor la „familia ideală” în care se plasează alături de mamă şi tată.

Procesul de readaptare şi acceptare a noului context după separarea părinţilor este unul anevoios şi de lungă durată. Pentru a ajuta copilul în această perioadă dificilă ambii părinţi trebuie ajutaţi să conştientizeze faptul că separarea/divorţul s-a produs la nivelul relaţiei de cuplu, însa relaţia părinte-părinte trebuie să rămână funcţională şi orientată spre interesul şi nevoile copilului.

Echilibrul psihologic al copilului este în stransă legătură cu cel al părinţilor şi orice perturbare a relaţiei părinte-părinte va produce efecte negative asupra copilului. Din această perspectivă, este important ca ambii părinți să urmeze o serie de acţiuni pentru a ajuta copilul să depăşescă cât mai uşor contextul separării şi/sau divorţului:

  • eliminarea ostilităţilor parentale şi soluţionarea matură a conflictului parental;
  • conştientizarea şi responsabilizarea în legătură cu consecinţele grave şi ireversibile asupra copilului care sunt generate de o coparentalitate conflictuală (conflictul parental cronic, schimburile verbale pline de furie și reproșuri în fața copilului, ostilitate, comentarii negative și constante despre celălalt părinte, neînțelegeri și certuri cu privire la programul de vizitare), lipsa de cooperare,  alianţa părinte-copil îndreptată împotriva celuilalt părinte;
  • minimalizarea schimbărilor în viața copilului ulterioare separării şi/sau divorţului, ce privesc programul obişnuit,şcoala, relaţiile semnificative cu membrii familiei sau prieteni etc.;
  • implicarea fiecărui părinte în viaţa copilului şi relaţia apropiată cu acesta;
  • dezvoltarea abilităţilor parentale care să sprijine o coparentalitate cooperantă (copilului este o prioritate pentru părinți; părinții vorbesc despre problemele copilului, sunt de acord și implementează aceleași reguli de comportament și conduită; părinţii își adaptează programele parentale pentru a veni în sprijinul nevoilor pe care le are copilul şi încurajează relaţia dintre copil şi celălat părinte).

Mulţi părinţi după divorţ/separare reușesc să identifice resursele necesare, individual sau cu ajutor specializat (consiliere psihologică, psihoterapie) pentru a depaşi conflictul şi a identifica soluţii comune privind viitorul copilului. Totuşi, există situaţii în care părinţii nu reuşesc să ajungă la un astfel de acord, fiind preocupaţi mai mult de  furia și resentimentele pe care le au unul față de celălalt şi interese de ordin personal. În astfel de cazuri, instanţa de judecată este cea care va arbitra disputa parinţilor şi va stabili modul în care părinţii îşi vor exercita drepturile şi îndatoririle în relaţie cu copilul.

Psihologul clinician prin evaluarea psihologică a copilului şi a relaţiei copil-păriţi, părinţi-părinţi, oferă informaţii de specialitate competente şi imparţiale instanţei de judecată, cu un impact relevant asupra interesului superior al copilului. Pregatirea profesională şi experienţa clinică de cabinet, le permite psihologilor să analizeze şi să interpreteze o gamă largă de condiţii, situaţii şi capacităţi psihologice (dinamica şi interacţiunile din familie, elementele importante care definesc mediul de creştere şi dezvoltare, atitudinile caracteristice fiecărui părinte, abilităţile părinteşti,  nevoile copilului din punct de vedere psihologic şi educaţional) pentru a scoate în evidenţă factorii cu impact semnificativ asupra interesului superior al copilului din punct de vedere psihologic.

Evaluarea psihologică a copilului după divorțul/separarea părinților se concentrează pe identificarea modului în care părinţii îşi exercită responsabiliţăţile părinteşti, nevoile copilului în acest context problematic şi mai ales, asupra soluţilor potrivite din punct de vedere psihologic. Recomandările psihologului sunt esenţiale, pentru că plecând de la contextul familial evaluat vor fi identificaţi factori cu impact asupra stării psihologice a copilului si modaliţătile practice de intervenţie care să sprijine o dezvoltare armonoiasă a copilului în viitor.

Psiholog specialist Ionuț Ghiugan

PROGRAMĂRI:


► Telefon: 0722.509.692
► E-mail: ionutghiugan@gmail.com

@|2018 Expertiza Psihologică judiciară Ionuţ Ghiugan

Informaţii utile:
→ Pachet evaluare abilităţi parentale şi stil parental (click aici)
→ Expertiza psihologică a copilului şi familiei ȋn procesul de stabilire a condiţiilor exercitării autorităţii părinteşti (click aici)
→ Cât de importantă este evaluarea psihologică a copiilor după divorţ (click aici)
→ Ce nu poţi să-i spui copilului ȋn timpul divorţului (click aici)
→ Efectele teribile pe care le are lipsa mamei din viaţa copilului (click aici)
→ Cum ȋi afectează pe copii lipsa tatălui (click aici)
→ Complexul Medeea sau cum ajunge un părinte să-şi ȋnverşuneze copilul ȋmpotriva celuilalt părinte (click aici)
→ Când devine toxică prietenia cu propriul copil (click aici)
→ Semnele abuzului asupra copilului (click aici)


  • 0
646x404

Cât de importantă este evaluarea psihologică a copiilor după divorţ: „Dacă nu se intervine timpuriu, procesul dezaptativ este fixat“

Divorţul reprezintă un context în care copiii sunt expuşi la stări de confuzie sau vinovăţie. Poate mai mult decât părinţii, copiii au nevoie de evaluare şi consiliere psihologică în astfel de situaţii.

“Divorţul părinţilor sau separarea acestora reprezintă o schimbare majoră în viaţă copilului, cu un impact puternic psihotraumatizant. În cazurile în care copilul primeşte suport şi afecţiune din partea ambilor părinţi, acesta reuşeşte să traverseze această perioadă, făcând în timp tranziţia către o nouă redefinire a familiei. Chiar şi aşa, copiii vor rămâne cu urme emoţionale, resentimente şi se vor defini noi credinţe şi atitudini privind conceptul de familie, iubire şi siguranţă”, explică, pentru “Adevărul”, psihologul Ionuţ Ghiugan.

Copilul poate dezvolta mecanisme disfuncţíonale de adaptare la stres. Specialistul spune că o situaţie specială o reprezintă cazurile în care părinţii continuă conflictul şi după divorţ, menţinând un nivel ridicat de stres pentru copil.

“Conflictul prelungit dintre părinţi afectează copilul într-o măsură mai mare decât despărţirea propriu-zisă. Copilul, în astfel de situaţii, pentru a descărcă emoţiile tulburătoare pe care le trăieşte (tristeţe, vinovăţie, ură şi dezamăgire) dezvoltă o serie de mecanisme de adaptare la stres disfuncţionale: interiorizează emoţiile negative şi le descarcă asupra propriului său Eu sau externalizeză aceste emoţii intolerabile sub formă unor comportamente de opoziţie şi agresivitate în relaţie cu mediul social. În astfel de situaţii, evaluarea psihologică reprezintă o necesitate pentru a se putea stabili gradul de afectare, precum şi resursele psihologice de care dispune copilul în acel moment. Ulterior, plecând de la evaluarea psihologică se pot stabili măsuri psihoterapeutice de corecţie, formare şi educare. Dacă nu se intervine timpuriu, atunci procesul dezaptativ este fixat la nivelul viitoarei personalităţi a adultului, ulterior intervenţia şi schimbarea fiind mult mai dificilă şi complexă “, explică Ionuţ Ghiugan.

Uneori, ambii parteneri doresc despărţirea, alteori doar unul dintre ei. Adesea, în această ultimă situaţie, unul dintre părinţi încearcă să atragă copilul de partea sa, denigrând celălat părinte şi întorcând copilul împotriva acestuia, doar în scopul de a se răzbuna pe fostul partener.

Toate aceste poliţe pe care părinţii şi le plătesc reciproc folosindu-se de copil se răsfrâng asupra celui mic. Copilul devine nu doar armă, ci şi victimă în acest război.

“O situaţie specială pe care o întâlnim în contextul disputelor intens conflictuale dintre părinţi, o reprezintă abuzul emoţional al unui părinte asupra copilului, prin faptul că modifică în sens negativ percepţia copilului despre celălalt părinte sau întrerupe în mod brutal această relaţie. Evaluarea psihologică reprezintă o urgenţă în aceste cazuri, pentru a se putea identifica comportamentele disfuncţionale ale unui părinte şi gradul de îndoctrinare al copilului. Dacă nu se vor lua măsuri, în timp, imaginea distorsionată negativ a părintelui alienat se va fixa puternic în conştiinţa copilului, iar acesta va respinge categoric orice relaţie cu părintele respectiv în viitor. În lipsa unui părinte sau cu o imagine distorsionată negativ despre acesta, copilul se va dezvola incomplet şi nu-şi va atinge potenţialul, rămânând cu dificultăţi funcţionale mai ales în stabilirea şi menţinerea unor relaţii de familie armonioase.”, spune psihologul Ionuţ Ghiugan.

“Schimbarea domiciliului în urma divorţului părinţilor poate fi impactantă”. Este o realitate faptul că părinţii sunt, în timpul şi după divorţ, măcinaţi de propriile lor probleme, şi dispun de prea puţine resurse pentru a gestiona corect durerea copiilor. Pentru a le preveni sau măcar pentru a diminua impactul lor, copilul are nevoie de evaluare şi consiliere psihologică.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x4041

De ce copilul abuzat devine in cele mai multe cazuri un adult abuziv

Abuzul asupra copilului, fie că vorbim de abuz fizic, emoţional sau sexual, are consecinţe fizice şi psihice negative asupra dezvoltării sale ulterioare. Specialiştii arată că, mai devreme sau mai târziu, el se va identifica cu abuzatorul şi va avea toate şansele să devină, la rândul său, agresor.

„Atunci când adultul a fost expus în copilărie unei forme de abuz (fizic, emoţional sau sexual), se pot produce restructurări semnificative în plan cognitiv, emoţional sau comportamental, cu impact negativ asupra capacităţii persoanei de răspuns adaptativ sau modului de reacţie în raport cu anumite situaţii relaţionale sau contexte emoţionale. În astfel de contexte, putem vorbi despre trauma psihologică, o reacţie de răspuns prin care copilul încearcă să integreze în experianta să de viaţă o realitate intens traumatizantă şi să se adapteze la ea în vederea supravieţuirii fizice şi psihologice” explică, pentru „Adevăru“, psihologul Ionuţ Ghiugan.

Consecinţele asupra adultului care s-a confruntat cu abuzul în copilărie diferă de la o persoană la alta.

„Aceste consecinţe vor varia în mod considerabil, existând o serie de factori critici: vârstă şi stadiul de dezvoltare atunci când s-a produs abuzul, gravitatea abuzului, tipul de abuz, relaţia pe care copilul o are cu agresorul, măsurile luate pentru asigurare siguranţei copilului, sprijinul familiei, dacă copilul a primit ajutor psihoterapeutic pentru recupararea să, etc“, mai spune specialistul.

Abuzul produce dizabilităţi la nivel psihologic. Indiferent de tip, abuzul asupra copilului va avea drept primă consecinţă formarea unei concepţii negative despre ceea ce îl înconjoară. De aici apar anxietatea, atitudinea defensivă, labilitatea emoţională, problemele de comunicare şi stima de sine scăzută. Un copil abuzat se va confruntă, la maturitate, cu o serie de tulburări, în unele cazuri de o severitate extremă.

„Problemele de sănătate mintală sunt o consecinţă comună a abuzului asupra copiilor. Probleme de sănătate mintală asociate cu istorii trecute de abuz şi neglijare includ tulburări de personalitate, tulburare de stres post-traumatic, tulburări disociative, depresie, tulburări de anxietate şi psihoză. Pentru unii adulţi, efectele abuzului sunt cronice şi produc dizabilităţi la nivel psihologic şi social, alţi adulţi au rezultate mai puţin negative, efectele fiind limitate la anumite circumstanţe existenţiale”, mai spune psihologul.

Tocmai de aceea, copilul abuzat are nevoie de ajutor. Un ajutor care, dacă nu vine la timp,va lăsa loc transformării copilului din victimă, în agresor.

„Un copil traumatizat are nevoie să se vindece de experienţele sale traumatice pentru că există riscul de a integra consecinţele traumei în propria structuară caracterială şi de personalitate. În lipsa unor reajustări la nivel emoţional şi comportamental, copilul traumatizat va continuă să pună în scenă propriile experienţe, acţionând inadecvat împotriva altor copii şi în relaţie cu solicitările mediului extern. Trauma trăită de copil va produce efecte şi în viaţă adultă din cel puţin două perspective: din perspectiva victimei şi din cea a agresorului”, explică specialistul.

Poziţia iniţială: de victimă. Din perspectiva victimei efectele cele mai periculoase sunt cele auto distructive. De obicei, victimele îşi formează credinţa iraţională potrivit căreia au o vină şi merită să fie abuzaţi.

„În prima situaţie, adultul a interiorizat abuzul şi a integrat în structura sa de personalitate un model de comportament relaţional în care ocupă poziţia iniţială de victimă. Adultul va internaliza sentimentele trăite şi le va exprimă mai ales în comportamente auto-distructive. Acest mecanism de victimizare este posibil datorită modificărilor produse de trauma la nivel cognitiv şi afectiv: respect de sine diminuat, imagine de sine negativă, atribuirea evenimentelor negative exclusiv factorilor interni stabili (propriul caracter, personalitatea etc.), pasivitate, perturbarea intimităţii şi tiparului de ataşament, sentimente de vinovăţie, ruşine sau stigmatizare, interpretarea greşită a stimulilor interpersonali (anumite comportamente relaţionale sunt percepute eronat, ca dovadă a ameninţării sau pericolului sau ca semne ale iubirii şi siguranţei)”, arată cunoscutul psiholog.

Tiparul de coportament abuziv este copiat de victimă. Din perspectiva agresorului lucrurile stau altfel. Aproape fiecare abuzator are în spate o experienţă traumatizantă, un abuz la care a fost supus în copilărie, copilul abuzat ajungând să se identifice, în timp, cu agresorul.

„În a două situaţie, adultul exteriorizează abuzul prin identificarea la nivel de structură de personalitate cu identitatea abuzatorului şi copierea tiparului de comportament abuziv. Adultul va transfera experienţa traumatică în plan extern, în relaţia iniţială de formare a identităţii abuzive (relaţia adult-copil) sau la nivelul tuturor relaţiilor interpersonale. Mecanismele psihologice care întreţin acest comportament au în spate identificarea cu emoţiile şi comportamentul abuzatorului: neîncredere şi sentimente de insecuritate în relaţia cu celălalt, negarea defensivă a emoţiilor şi comportamentelor dezadaptative, agresivitatea şi violenţa relaţională, tendinţa accentuată spre control şi dominare, lipsa de empatie şi asertivitate etc.”, încheie psihologul Ionuţ Ghiugan.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Psihologia violului. Actul sexual violent este un instrument de satisfacere a nevoii de a domina

Fie ca vorbim despre „gentleman-ul” violator, violatorul exploziv ori violatorul sadic, intotdeauna in spatele acestei forme de violenta sta o nevoie puternica de control si mai putin una de a face sex. Furia si dorinta de a domina printr-un astfel de act au in spate un trecut plin de resentimente fata de sexul opus, in care, de multe ori apare si experienta propriilor abuzuri la care violatorul a fost supus in copilarie.

„Exista in literatura de specialitate mai multe modele propuse pentru a clasifica violenta ca forma suprema de agresivitate antisociala, plecand de la modul in care aceasta se exprima in comportament: violenta prin atac, planificata si cu finalitate anticipata si violenta impulsiva, reactiva, defensiva ca urmare a unei stimulari din mediu exterior. Violul nu este legat in primul rand de sex. Violul este o forma de violenta si o expresie a furiei si nevoii de control si dominare”, explica pentru “Adevarul”, psihologul Ionut Ghiugan.

Actul sexual nu este, in cazul violului, un scop, ci un instrument de satisfacere a nevoii de a domina.

“Sexul este doar arma care produce agresiunea folosit in mod distructiv pentru a exprima in sfera relatiei propriile nevoi si trebuinte instictive. In cazul agresorilor sexuali nu exista un singur profil care sa explice comportamentul violent si motivatia care sta in spatele acestuia. Vor exista diferente semnificative legate de motive, caracteristici psiho-individuale si tehnici prin care violenta sexuala este pusa in act. Atacatorii sexuali pot prezenta caracteristici de la unul sau mai multe profiluri”, spune specialistul.

Exista patru tipologii principale ale violatorului. Gradul de agresivitate a violatorului difera de la o tipologie la alta.

„Gentleman-ul” violator se considera un ratat.In prima dintre tipologii intra acei indivizi cu stima scazuta fata de propria persoana, care prin viol castiga puterea necesara pentru a compensa o imagine de sine negativa, o inaptitudine sau disfunctie prezenta in plan sexual si social.

„<Gentleman-ul> violator este cel mai putin violent si este cunoscut sub numele de „gentleman” violator. Este un individ singuratic si se considera un ratat. Acest tip de violator crede ca victima „se bucura”de viol. El poate fi politicos si „atent” cu victima. Poate afisa o arma doar pentru a obtine cooperare din partea acesteia. Intentia lui este in general de a nu-i face rau, desi in cazul „refuzului” poate deveni violent. Ataca victima când este singura, de obicei in casa acesteia. Acest violator incearca sa-si creasca stima de sine prin controlul agresiv in plan sexual a unei alte persoane”, explica renumitul psiholog.

Exploatatorul – genul macho man. O tipologie cu un plus de violenta fata de precedenta categorie este cea a individului care-si supune victima la perversiuni din nevoia de a-si confirma barbatia, care, fara un astfel de act, ridica semne de incertitudine pentru propria persoana.

“In categoria <exploatatorilor> intra agresorii sexuali care prin viol isi valideaza masculinitatea. Adopta un comportamet agresiv, dar non-letal si singura lor indoiala este legata de propria masculinitate. Acest individ transporta victimele intr-o locatie de asalt si adopta comportamente sexuale perverse ce lasa victima intens traumatizata emotional. Solicita victimei sa fie total supusa si cooperanta, iar in caz de refuz, foloseste pumnii ca arma preferata. De obicei, este atletic, practica exercitii fizice si-i place imaginea de macho man (haine cu stil, masini ostentative, etc.)”, mai spune renumitul psiholog.

Violatorul exploziv – un trecut plin de resentimente. Cea de-a treia tipologie include indivizii cu un nivel ridicat de agresivitate fizica si sexuala.

“Violatorul exploziv proiecteaza asupra femeilor toata ura si mania traita ca urmare a unor experiente anterioare, in care s-a simtit ranit si nedreptatit de o femeie. Prin viol el vrea sa pedepseasca femeia, sa o raneasca, sa o degradeze. Trecutul poate include abuzul fizic si emotional din partea unuia sau ambilor parinti. Relatiile cu femeile semnificative din viata sa au fost sarace afectiv sau nehranitoare si au creat un trecut plin de resentimente si emotii ostile fata de sexul opus”, mai spune specialistul.

Psihologul precizeaza ca in acest caz, violul apare, de obicei, dupa un eveniment negativ care implica relatia cu o femeie din viata sa. Atacul este foarte brusc, neplanificat si intens.

“Victima sufera numeroase leziuni fizice si genitale, si va ramane intens traumatizata fizic si emotional. Acest individ prin comportamentul sau agresiv-exploziv este extrem de periculos si imprevizibil”, mai spune specialistul.

Violatorul sadic tortureaza victima zile intregi, chiar saptamani. Cea mai periculoasa dintre tipologii, violatorul sadic, nu da, practic, nicio sansa victimei. La randul lui, o fosta victima a unor abuzuri comise asupra sa in perioada copilariei, violatorul sadic savureaza chinul victimei, careia ii prelungeste pe cat posibil agonia.

“Violatorul sadic adopta un comportament agresiv-sadic si letal. Intentia lui este de a degrada, tortura si ucide victima, fiind singurul mod prin care poate obtine satisfactia sexuala. Provoaca in mod constant si repetat durere si suferinta victimei pentru a crea frica si teroare, aceste emotii fiind singurele care pot sa-i produca placerea. In trecutul sau se poate regasi faptul ca a fost crescut de un singur parinte si un istoric de abuz fizic si deviatie sexuala. Acest tip de copil prezinta adesea tendinte agresive si sexuale anormale timpuriu”, explica Ionut Ghiugan

Victima e norocoasa daca scapa cu viata Specialistul spune ca violatorul din aceasta tipologie are capacitatea de organizare si planificare a agresiunii.

“Atacurile sale sunt gandite si premeditate. El va duce de obicei victima intr-o zona retrasa pentru a avea un control complet. El poate mentine victima legata timp de zile sau saptamani, timp in care o tortureaza si violeaza repetat. El va spune victimei ce intentioneaza sa faca pentru a creste frica si suferinta acesteia. Victima violatorului sadic va fi norocoasa sa scape cu viata din aceasta experienta terifianta.”, incheie renumitul psiholog.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Sindromul Genovese. De ce, atunci cand suntem in multime, asteptam ca altii sa dea primii o mana de ajutor unei persoane aflate in pericol

Desi pare paradoxal, statisticile demonstreaza ca sansele ca o persoana sa intervina pentru salvarea unui om care ar avea nevoie de ajutor urgent sunt mai mici daca in jur se afla si altii care ar putea salva victima, decat daca acea persoana ar fi singurul potential salvator. Este vorba de asa-zisul „efect de spectator“, un fenoment controversat cunoscut si sub denumirea de Sindromul Genovese.

„Exista o serie de situatii de urgenta care afecteaza considerabil tiparul obisnuit de raspuns al martorilor: situatiile de urgenta care implica pericol de vatamare sau daune pentru martor, situatiile de urgenta neobisnuite si rare si situatiile de urgenta care necesita o actiune prompta, imediata”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

Sunt conjuncturi in care oamenii dau dovada de lipsa crasa de reactie cand cineva este intr-o situatie de urgenta, daca la eveniment sunt si alte persoane care ar putea sa intervina in favoarea victimei.

„Grupurile mari au tendinta sa nu actioneze in ajutorul victimei” . Acest comportament a fost definit ca „Sindromul Genovese“, dupa numele victimei unei agresiuni petrecute in 1994, in New York, cand tanara Kitty Genovese a fost atacata pe strada, in timp ce se indrepta spre casa, de un neconoscut, care a injunghiat-o de mai multe ori. O scena teribila, pe care au vazut-o sau au auzit-o din casele lor nu mai putin de 38 de martori. Niciunul dintre ei insa nu a intervenit in timpul celor aproape 40 de minute cat a durat atacul si nimeni nu a sunat la Politie. Insusi criminalul, ajuns in fata magistratilor, a marturisit ca nimeni nu parea sa vrea sa-l impiedice sa-si comita fapta.

„Astfel, in situatii de urgenta oamenii reactioneaza mai prompt in conditiile in care exista un numar mai mic de martori la eveniment, iar grupurile mari au tendinta sa nu actioneze in ajutorul victimei, intr-un mod aparent paradoxal. Lipsa de reactie fata de nevoia victimei de ajutor nu este rezultantul apatiei, indiferentei, lipsei educatiei civice, ci tendintei de conformism social care determina un raspuns aparent atipic si ilogic: daca ceilalti nu intervin, eu de ce sa fac asta”, mai spune psihologul.

Una dintre explicatiile acestei indiferente este ca fiecare dintre cei care ar putea da o mana de ajutor este mai degraba atent la comportamentul celor aflati in aceeasi situatie cu el, persoane care, practic, ar putea interveni si spera ca „altcineva”, care este mai abilitat sa intervina, sa o si faca.

„Responsabilitatea individuala este diluata de grup”. Intrebarea fireasca este de ce in cazul Genovese oamenii, care in particular sunt capabili de empatie, putandu-se identifica cu suferintele si nevoile altora, isi inhiba comportamentul de ajutorare doar pentru ca sunt si altii care, teoretic, si l-ar putea manifesta la acel moment.

„Experimentele din psihologia sociala, organizate in urma unor cazuri reale, au demonstrat faptul ca oamenii reactioneaza diferit in situatia in care un alt om este intr-o situatie periculoasa sau de urgenta. Exista un criteriu individual axat pe caracteristicile personale, experienta interioara legata de astfel de situatii, etc, dar, mai important, exista un criteriu legat de psihologia multimilor si modul in care responsabilitatea individuala este diluata de grup”, mai spune Ionut Ghiugan.

Lipsa de reactie la nevoia unei persoane aflate in situatie de urgenta si rezumarea la postura de spectator poate fi catalogata drept un comportament antisocial.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Efectele teribile pe care le are lipsa mamei din viata copilului

Incapacitate de a-si exprima emotiile, depresie, relatii sociale dezorganizate si o adaptare maladiva la cerintele sociale sunt doar cateva dintre problemele copiilor care cresc fara mama. Cel mai vizibil efect negativ al lipsei materne apare insa nu in primii ani ai despartirii, ci in perioada adolescentei.

“Legatura umana instictiva cea mai puternica si cea mai veche este aceea intre mama si copil. Aceasta legatura este programata biologic si declansata la nastere ca parte intrinseca a supravietuirii copilului. Relatia timpurie mama-copil reprezinta baza procesului de dezvoltare fizica si psihica a copilului dar si o rampa de lansare pentru urmatoarele achizitii la nivel intelectual, afectiv si social”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

Afectiunea dintre copil si mama sa poate fi considerata o prelungire a conexiunii fiziologice dintre cei doi, existenta inca din fazele intrauterine.

“Interactiunea individului la nivelul relatiilor personale si sociale are la baza modelul de interactiune mama-copil format in relatia materna timpurie. Legatura biologica mama-copil se afla in centru dezvoltarii fizice si afective a copilului, dar si baza procesului prin care copilul invata sa se integreze si sa functioneze social”, mai spune cunoscutul psiholog.

Legatura afectiva a copilului mic fata de cea care i-a dat viata este foarte vizibila in primii de viata. Separarea bebelusului de mama, spre exemplu, provoaca din partea micutilur, reactii care, in cele mai grave situatii, pot ajunge pana la refuzul de a mai manca sau enuresis (urinatul in pat). Si copiii mai mari pot reactiona violent la despartirea de mama, chiar si cand este vorba doar despre o separare temporara.

“Absenta mamei in viata copilului sau lipsa legaturii normale mama-copil produce efecte diferite in functie mai multi factori contextuali: varsta copilului, istoricul anterior de dezvoltare, existenta unei relatii materne substitut capabile sa acopere nevoile de dezvltare ale copilului, prezenta unei relatii tata-copil apropiate si apte sa ofere copilului sprijinul necesar in dezvoltare si crestere”, mai spune psihologul Ionut Ghiugan.

Incapacitate de exprimare a emotiilor. Cei mai multi dintre copiii care cresc fara figura si dragostea materna risca sa ajunga, daca nu au niciun substitut pentru aceste lipsuri, adulti disfunctionali.

“Pe termen lung, efectele negative ale absentei materne in viata copilului sau lipsa legaturii normale mama-copil variaza de la o incapacitate de exprimare a emotiilor si afectelor, stare cronica de depresie, relatii sociale dezorganizate, un grad scazut de siguranta si interes in exploararea mediului, adaptare maladiva la cerintele sociale si profesionale ale vietii adult”, spune renumitul psiholog.

Incapacitatea de a ajunge la maturizare emotionala. Copilul este afectat nu doar in etapa pierderii mamei ci si mai tarziu, pentru ca lipsa mamei in copilarie creeaza deficiente emotionale si comportamentale care se vor vedea pe parcursul intregii vieti.

“Pierderea relatiei timpurie mama-copil si lipsa unei relatii materne substitut adecvata nevoilor copilului, reprezinta principalul obstacol in dezvoltarea viitoare a unui copil, cu efecte profunde si uneori insurmontabile. In acest context vorbim de un viitor adult lipsit de capacitatea de a ajunge la maturizare emotionala, lipsiti de afect, incapabil sa iubeasca sau sa aiba grija de altii, cu un tip de atasament nesecurizat sau dezorganizat”, precizeza Ionut Ghiugan.

Nu doar lipsa efectiva a mamei cauzeaza seria lunga de probleme amintite. Daca mama este prezenta fizic, insa nu poate oferi afectiunea de care copilul are nevoie, rezultatele pot fi aceleasi.

“Desi relatia mama-copil este o legatura care se formeaza si mentine instictiv, exista cateva situatii care dezorganizeaza profund impulsul matern biologic: o mama cu istoric de tulburare psihica (psihotica), influenta alcoolului sau drogurilor, legatura nesanatoasa a mamei cu propria sa mama in copilariei, mediu social ostil de dezvoltare, moartea sau pierderea propriei mame”, mai spune specialistul.

Adaptarea greoaie la cerintele academice. Paradoxal, nu copilaria este cea in care efectele lipsei mamei sunt cele mai puternice, ci adolescenta.

“Rezultatul negativ al lipsei materne poate fi observat inca de la varsta prescolara, dar efectul cel mai vizibil apare in perioada adolescentei. Adolescentul nu este capabil sa formeze legaturi personale si sociale adecvate si se adapteaza cu dificultate la cerintele academice specifice varstei”, incheie cunoscutul psiholog Ionut Ghiugan.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Cum ii afecteaza pe copii lipsa tatalui. Un baietel are alte probleme decat o fetita crescuta fara figura paterna

Spre deosebire de copiii care au alaturi figura paterna, cei care nu au parte de prezenta si implicarea tatalui in dezvoltarea lor se adapteaza mai greoi social si academic. Influenta tatalui este diferita la baietei si fetite, iar absenta sa, spun psihologii, ii afecteaza intr-un fel pe unii si in altul pe ceilalti, atat in perioada de formare, cat si la maturitate.

“Cu certitudine, putem afirma ca dezvoltarea psihologica si sociala a viitorului adult depinde in mod semnificativ de relatia pe care copilul o are cu ambii parinti, dar si de relatia armonioasa dintre parinti. In functie de varsta si caracteristicile individuale ale copilului, absenta unui parinte sau conflictul intens mama-tata, poate influenta semnificativ modul in care copilul isi formeaza propria personalitate (stil de atasament, imagine de sine, etc.) si relatia cu mediul extern familiei (social, educational, profesional)”, explica, pentru „Adevarul“, psihologul Ionut Ghiugan.

Pentru copii este foarte important sa aiba o relatie echilibrata cu cei doi parinti, afectiunea tatalui fiind la fel de necesara si importanta ca cea a mamei.

“Implicarea tatalui in cresterea si educarea copilului reprezinta un factor cheie al unei maturizari afective si psiho-sociale. Copiii care au crescut in relatie cu tatal, intr-un mediu familial armonios, inregistreaza competente cognitive si sociale (capacitate de rezolvare a problemelor, incredere, autocontrol, empatie) mai ridicate, in comparatie cu copiii care au crescut in absenta relatiei cu tatal”, mai spune psihologul.

Stabilirea rolului legat de masculinitate si feminitate sunt afectate. Daca pentru parinti ruperea cuplului este dureroasa, pentru copii suferinta este inzecit mai mare, pentru ca dincolo de problemele la care asista in perioada divortului, apare un context nou si dureros – acela in care copilul va trebui traiasca fara un parinte, cel mai adesea, cand e vorba de incheierea unei casnicii, fara tata. Lipsa figurii paterne isi va pune definitiv amprenta pe dezvoltarea copilului, a carui traiectorie emotionala si adaptativa va fi cu totul alta decat daca ar fi avut si tatal aproape.

“Studiile care au avut ca obiect relatia tata-copil au ajuns la concluzia ca prezenta unui tata implicat emotional si protector in viata copilului este la fel de importanta ca si mama in dezvoltarea emotionala, sociala si academica a copilului. La polul opus, lipsa tatalui sau un tata indisponibil si neimplicat in viata familiei, afecteaza dezvoltarea copilului in ceea ce priveste stabilirea rolului legat de masculinitate si feminitate, abilitatile cognitive si motivatia”, spune specialistul.

Potrivit studiilor amintite, exista situatii in care absenta fizica si lipsa afectiunii tatalui sunt chiar mai greu de suportat decat atunci cand vine vorba de mama. Explicatia sta, pentru aceste situatii aparte, in faptul ca respingerea este mai dureros resimtita atunci cand vine din partea parintelui pe care copilul il considera mai puternic. Fetele care au tatal alaturi ajung sa ia, la maturitate, decizii mai bune privind relatiile cu barbatii Rolul tatalui in viata fetitelor si baieteilor trebuie privit diferit din perspectiva sanselor pe care copiii le au sa se adapteze in societate si sa dezvolte, mai tarziu, relatii functionale.

“Fetele si baietii care au parte de prezenta si implicarea tatalui in dezvoltarea lor sunt mai pregatiti sa se adapteze la nivel relational, social si academic. Exista, totusi, o diferenta in modul in care prezenta figurii paterne formeaza viitorul adult. Fetele, ca adulti, ajung sa ia decizii mai bune in legatura cu relatiile viitoare si, in final, sa dezvolte relatii de cuplu sigure si sanatoase, echilibrate si non-abuzive cu partenerii lor. Acest lucru este posibil pentru ca invata prin interiozarea unei imagini paterne pozitive cum ar trebui sa se comporte un barbat cu o femeie”, mai spune renumitul psiholog.

La fetite, efectele absentei tatalui se observa mai ales cand devin adolescente, pe fondul formarii cu dificultate a propriei identitati. O fetita care a crescut in absenta figurii paterne care sa-i permita testarea rolului de femeie, va cauta, aproape obsesiv, barbati care sa-i puna in valoare feminitatea. Un baietel care a crescut fara tata ar putea avea probleme de confirmare a masculinitatii La baieti insa, riscul este altul, de a deveni nesiguri, impulsivi si chiar agresivi.

“Pe de alta parte, baietii care nu sunt privati de implicarea tatalui in dezvoltarea lor reusesc sa dezvolte o relatie pozitiva cu autoritatea si inregistreaza o probabilitate mai mica de a dezvolta comportamente sociale neadaptative (agresivitate, violenta, comportamente antisociale). Acest lucru este posibil intrucat, avand exemplul pozitiv al tatalui, propria masculinitate este confirmata”, explica psihologul Ionut Ghiugan.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

De ce femeile abuzate se ataseaza de partenerii agresivi, le cauta scuze si refuza sa-i paraseasca. Sindromul Stockholm in violenta domestica

Exista femei victime ale violentei domestice care au facut o obisnuita in a gasi scuze barbatilor care le agreseza, pe care refuza sa-i paraseasca chiar si atunci cand au ocazia, in ciuda supliciilor la care sunt supuse. Mai mult decat atat, resping orice ajutor venit din partea rudelor, politiei sau instantelor, considerand ca actiunile partenerilor sunt perfect justificate. Psihologii numesc acesta atitudine „sindromul Stockholm“.

“Sindromul Stockholm descrie o reactie psihologica aparent anormala si de neinteles. Victima unei situatii de violenta sau abuz stabileste o legatura emotionala puternica cu agresorul, manifestand sentimente pozitive fata de acesta si mergand pana la situatia in care il apara si protejeaza pe cel care-i face rau, in relatia cu autoritatile sau cu alte persoane apropiate care vor sa intervina pentru a oferi sprijin si ajutor. Acest raspuns aparent atipic cuprinde o serie de reactii si comportamente ale victimei: sentimente pozitive fata de agresor si emotii negative fata de familie, prieteni sau autoritati care incearca sa o salveze sau sa o sprijine pentru a iesi din situatia de abuz, sustinerea motivelor si comportamentelor agresorului si incapacitatea de a se angaja in comportamente care au ca finalitate eliberarea din relatia de control si opresiune”, explica, pentru „Adevarul”, psihologul Ionut Ghiugan.

Etimologia acestui termen este legata de un caz real de jaf petrecut la o banca din Stockholm, in care mai multi angajati au fost tinuti ostateci pentru cateva zile, timp in care au ajuns sa se ataseze emotional de raufacatori, carora le-au luat apararea dupa eliberare. Sindromul este insa si mai prezent in violenta domestica, unde victimele ajung sa treaca de partea agresorilor, ca un mecanism defensiv de de supravietuire.

“Acest model de comportament adoptat in situatii extrem de violente (luare de ostatici, rapiri, etc.) sau in relatii interpersonale (in relatii de cuplu, in relatii de familie parinte-copil) are la baza activarea unor mecanisme adaptative care au ca scop supravietuirea individului”, mai spune renumitul psiholog.

Acceptarea violentei se exerseaza in copilarie. La intrebarea cum ajung aceste victime ale violentei domestice sa se identifice cu partenerii care le abuzeaza si le umilesc, raspunsul trebuie cautat in copilaria celei/celui care accepta si tace, la fel cum pornirile violente ale agresorului trebuie cautate tot in anii copilariei.

“Identificarea cu agresorul si perspectiva acestuia, colaborarea in mentinerea contextului traumatic reprezinta un tipar care are la baza atat activarea sistemului biologic de supravietuire, dar si comportamente invatate de individ in istoria lui de viata, in relatie cu principalele figuri de atasament (parintii). Atunci cand un copil se formeaza intr-un mediu lipsit de iubire si sprijin, in care se simte respins si neacceptat, iar principala «metoda educativa» este frica si violenta (fizica si psihica), pentru a supravietui acestui mediu toxic, copilul se adapteaza prin modul in care isi formeaza personalitatea si felul de a gandi. Astfel, copilul accepta si normalizeaza comportamentele abuzive ca facand parte din viata de relatie de zi cu zi si adopta comportamente conformiste si de colaborare cu agresorul parinte”, spune specialistul.

Experientele abuzive din anii copilariei isi pun amprenta asupra personalitatii viitorului adult care preia abuzurile ca forme de iubire si atasament.

“Adultii proveniti din acest mediu familial au o stima de sine scazuta, un sentiment de lipsa de valoare si dezvolta probleme emotionale. Ca adult, atunci cand intra intr-o relatie are aceleasi asteptari ca si in trecut fata de persoana investita emotional si adopta la nivel inconstient aceeasi atitudine si comportament pentru a “supravietui” noii relatii abuzive”, mai spune Ionut Ghiugan.

O fetita care a crescut in teroare psihologica va accepta astfel de atitudini.La fel se poate spune ca un baitel abuzat in copilarie va deveni, cel mai probabil, un partener agresiv. Rolurile nu sunt insa obligatoriu atribuite in acest fel sexelor.

“Majoritatea studiilor in domeniu sprijina ipoteza conform careia cei mai multi barbati agresori au fost supusi in mediul familial in care au crescut unui tratament dur, lipsit de caldura si empatie si multi dintre ei au fost abuzati fizic de proprii parinti. De asemenea, descoperim ca multe dintre femeile abuzate care sunt supuse violentei domestice provin din familii dezorganizate, in care au fost respinse si batute de parinti sau persoanele responsabile de ingrijirea lor. Aceste experiente abuzive timpurii au un rol semnificativ in formarea personalitatii viitorului adult, adult care integreaza in tiparul sau de atasament respingerea si violenta ca parte fireasca a relatiei de iubire si atasament”, explica psihologul.

Dependenta financiara de partenerul agresiv si copiii fac si ele greu de conceput iesirea din relatie, desi, spun psihologii, copiii ar trebui sa fie tocmai un argument in favoarea deciziei de a rupe o relatie bazata pe violenta, nu doar din cauza suferintelor asociate, ci si a riscului micutilor de a deveni, mai tarziu, victime sau agresori.

“In multe cazuri intalnite, femeia abuzata are o situatie de viata complexa si dificila. Factori contextuali precum casatoria si copiii minori in intretinere, dependenta economica fata de partenerul abuzator fac uneori imposibila luarea deciziei de a rupe relatia de abuz si control. In cazul in care victima decide sa puna capat relatiei nefericite, ea are nevoie de sprijin si ajutor din partea persoanelor apropiate, de incredere si implicare a autoritatiilor competente si specialistilor din diverse domenii (avocati, psihologi). Daca femeia abuzata nu este ajutata sa gaseaca resursele necesare pentru a intrerupe relatia cu agresorul, in cazul in care exista copii, aceasta realitate traumatica poate fi transferata mai departe trans-generational propriilor urmasi, acestia urmand sa se plaseze in viitor in rolul de victima sau agresor”, mai spune specialistul.

Din pacate, aceste semnale de alarma trase frecvent de psihologi raman adesea la nivel de teorie, pentru ca in tara noastra inca mai functioneaa mentalitati si metehne potrivit carora bataia e rupta din rai.

“In Romania zilelor noastre, astfel de situatii sunt des intalnite, iar indiferenta si pasivitatea la nivel personal si social contribuie in mod semnificativ la existenta si perpetuarea acestui fenomen extrem de grav pentru viitorul familiei si societatii in care traim”, incheie psihologul Ionut Ghiugan.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
iStock_000030700680_Large

Stresul Posttraumatic – Cauze, tratament si recuperare

Ce este Stresul Posttraumatic. Stresul posttraumatic reprezinta o reactie frecvent intalnita in urma unor situatii sau evenimente extrem de stresante sau traumatice. Atunci cand suntem expusi unui emotii intense, violente cand traim o situatie extrem de stresanta sau traumatica capacitatea de adaptare si raspuns a persoanei se modifica si se pot produce restructurari in plan cognitiv, emotional sau comportamental. Aceste modificari interne au consecinte negative, iar daca se mentin in timp afecteaza intreaga personalitate a individului.

Care sunt  evenimentele sau situatiile care declanseaza Stresul Posttraumatic. Exista o serie de evenimente sau situatii care pot declansa asemenea reactii. Printre acestea cele mai frecvente sunt: situatii in care viata persoanei este pusa in pericol (accidente de masina, dezastre naturale, inundatii, cutremure, etc.), abuzul fizic sau sexual, situatii in care persoana este victima unui viol sau unui atac armat, cand este martora sau asista la moartea altei persoane.

Care sunt simptomele Stresului Posttraumatic. Persoanele diagnosticate cu aceasta tulburare se confrunta cu trei grupe mari de reactii:

  • Retrairea evenimentului traumatic. In aceasta categorie sunt incluse amintirile incontrolabile, intruzive, cosmarurile si flashbackuri. Persoana care experimenteaza aceste trairi se simte de parca ar retrai evenimentul traumatic. Amintirile sunt deseori activate de sunete, imagini care ii reamintesc persoanei de eveniment.
  • Evitarea. Deoarece reamintirea evenimentului traumatic este extrem de dureroasa, persoanele diagnosticate cu stres posttraumatic incearca sa nu se mai gandeasca la eveniment. Aceste persoane se retrag, evita contactul cu locurile, persoanele si obiectele care le-ar putea reaminti de evenimentul traumatizant. Deseori se simt „anesteziate” din punct de vedere emotional sau detasate de ceilalti. Unele persoane incep sa consume alcool sau droguri ca sa reduca suferinta interioara resimtita.
  • Semnele stresului fizic. Printre semnele stresului fizic se numara: problemele de somn, iritabilitatea si furia, dificultati de concentrare, sentimentul de tensiune si hipervigilenta.

Cum se instaleaza si cum se dezvolta Stresului Posttraumatic.

In urma confruntarii cu evenimente traumatice, amintirile evenimentului se pot asocia cu  ceea ce a vazut, a mirosit, a auzit sau a simtit persoana in acele momente. Mai tarziu, imagini, sunete, mirosuri sau emotii similare pot activa amintirile traumatice si emotii coplesitoare.

Un alt motiv pentru care aceste emotii negative persista, se datoreaza faptului ca persoanele traumatizate trebuie sa isi explice ceea ce s-a intamplat, sa ii gaseasca un sens, acelor evenimente. Confruntarea cu evenimente traumatice adesea determina persoana sa puna sub semnul intrebarii convingerile sale anterioare. De exemplu, persoana incepe sa se indoiasca de convingerea sa conform careia lumea este un loc sigur sau ca nimic rau nu i se va intampla.

Pentru a-i gasi un sens acceptabil, aceste persoane trebuie sa se gandeasca la ceea ce li s-a intamplat si la implicatiile evenimentului. Insa, pe masura ce se gandesc la eveniment, isi vor reaminti si ceea ce li s-a intamplat si vor retrai starile afective aferente. In consecinta, aceste persoane vor incerca sa nu se mai gandeasca la eveniment. Ca urmare, in loc sa reuseasca sa inteleaga ceea ce li s-a intamplat si sa ajunga la o stare emotionala stabila, aceste persoane ajung sa penduleze in continuare intre reamintirea evenimentului si incercarea de a-l uita.

Multe persoane resimt simptomele specifice stresului postraumatic la scurt timp dupa confruntarea cu evenimentul traumatic. La aproximativ jumatate dintre aceste persoane, simptomele se remit de la sine in aproximativ 3 luni. La altii, simptomele pot persista timp de mai multi ani. Alte persoane vor resimti simptomatologia doar dupa mai multi ani de la confruntarea cu evenimentul traumatic.

Tratament si recuperare

Psihoterapia stresului posttraumatic. In cadrul programului terapeutic trebuie parcurse trei etape esentiale.

In primul rand, psihoterapeutul va ajuta sa gestionati emotiile si tensiunea resimtita in momentele in care va reamintiti evenimentul traumatizant. In cadrul acestei etape, veti invata tehnici de relaxare corporala si detasare de suferinta.

In a doua etapa, terapeutul va ajuta sa va confruntati cu amintirile dumneavoastra. Cu cat veti reusi sa faceti aceste exercitii mai des, cu atat va veti putea confrunta mai usor cu aceste amintiri si veti reusi sa ii gasiti evenimentului un sens prin care sa va puteti impaca cu ceea ce s-a intamplat.

In a treia etapa, veti invata sa gestionati eficient problemele de viata si sa va schimbati perspectiva asupra evenimentului trait.

Tratamentului medicamentos. Pentru tratarea eficienta a acestei tulburari tratamentul medicamentos in sine nu este suficient, insa unele persoane pot beneficia de combinarea tratamentului medicamentos cu cel psihoterapeutic.

Psiholog Ionut Ghiugan