Author Archives: admin

  • 0
646x4041

De ce copilul abuzat devine in cele mai multe cazuri un adult abuziv

Abuzul asupra copilului, fie că vorbim de abuz fizic, emoţional sau sexual, are consecinţe fizice şi psihice negative asupra dezvoltării sale ulterioare. Specialiştii arată că, mai devreme sau mai târziu, el se va identifica cu abuzatorul şi va avea toate şansele să devină, la rândul său, agresor.

„Atunci când adultul a fost expus în copilărie unei forme de abuz (fizic, emoţional sau sexual), se pot produce restructurări semnificative în plan cognitiv, emoţional sau comportamental, cu impact negativ asupra capacităţii persoanei de răspuns adaptativ sau modului de reacţie în raport cu anumite situaţii relaţionale sau contexte emoţionale. În astfel de contexte, putem vorbi despre trauma psihologică, o reacţie de răspuns prin care copilul încearcă să integreze în experianta să de viaţă o realitate intens traumatizantă şi să se adapteze la ea în vederea supravieţuirii fizice şi psihologice” explică, pentru „Adevăru“, psihologul Ionuţ Ghiugan.

Consecinţele asupra adultului care s-a confruntat cu abuzul în copilărie diferă de la o persoană la alta.

„Aceste consecinţe vor varia în mod considerabil, existând o serie de factori critici: vârstă şi stadiul de dezvoltare atunci când s-a produs abuzul, gravitatea abuzului, tipul de abuz, relaţia pe care copilul o are cu agresorul, măsurile luate pentru asigurare siguranţei copilului, sprijinul familiei, dacă copilul a primit ajutor psihoterapeutic pentru recupararea să, etc“, mai spune specialistul.

Abuzul produce dizabilităţi la nivel psihologic. Indiferent de tip, abuzul asupra copilului va avea drept primă consecinţă formarea unei concepţii negative despre ceea ce îl înconjoară. De aici apar anxietatea, atitudinea defensivă, labilitatea emoţională, problemele de comunicare şi stima de sine scăzută. Un copil abuzat se va confruntă, la maturitate, cu o serie de tulburări, în unele cazuri de o severitate extremă.

„Problemele de sănătate mintală sunt o consecinţă comună a abuzului asupra copiilor. Probleme de sănătate mintală asociate cu istorii trecute de abuz şi neglijare includ tulburări de personalitate, tulburare de stres post-traumatic, tulburări disociative, depresie, tulburări de anxietate şi psihoză. Pentru unii adulţi, efectele abuzului sunt cronice şi produc dizabilităţi la nivel psihologic şi social, alţi adulţi au rezultate mai puţin negative, efectele fiind limitate la anumite circumstanţe existenţiale”, mai spune psihologul.

Tocmai de aceea, copilul abuzat are nevoie de ajutor. Un ajutor care, dacă nu vine la timp,va lăsa loc transformării copilului din victimă, în agresor.

„Un copil traumatizat are nevoie să se vindece de experienţele sale traumatice pentru că există riscul de a integra consecinţele traumei în propria structuară caracterială şi de personalitate. În lipsa unor reajustări la nivel emoţional şi comportamental, copilul traumatizat va continuă să pună în scenă propriile experienţe, acţionând inadecvat împotriva altor copii şi în relaţie cu solicitările mediului extern. Trauma trăită de copil va produce efecte şi în viaţă adultă din cel puţin două perspective: din perspectiva victimei şi din cea a agresorului”, explică specialistul.

Poziţia iniţială: de victimă. Din perspectiva victimei efectele cele mai periculoase sunt cele auto distructive. De obicei, victimele îşi formează credinţa iraţională potrivit căreia au o vină şi merită să fie abuzaţi.

„În prima situaţie, adultul a interiorizat abuzul şi a integrat în structura sa de personalitate un model de comportament relaţional în care ocupă poziţia iniţială de victimă. Adultul va internaliza sentimentele trăite şi le va exprimă mai ales în comportamente auto-distructive. Acest mecanism de victimizare este posibil datorită modificărilor produse de trauma la nivel cognitiv şi afectiv: respect de sine diminuat, imagine de sine negativă, atribuirea evenimentelor negative exclusiv factorilor interni stabili (propriul caracter, personalitatea etc.), pasivitate, perturbarea intimităţii şi tiparului de ataşament, sentimente de vinovăţie, ruşine sau stigmatizare, interpretarea greşită a stimulilor interpersonali (anumite comportamente relaţionale sunt percepute eronat, ca dovadă a ameninţării sau pericolului sau ca semne ale iubirii şi siguranţei)”, arată cunoscutul psiholog.

Tiparul de coportament abuziv este copiat de victimă. Din perspectiva agresorului lucrurile stau altfel. Aproape fiecare abuzator are în spate o experienţă traumatizantă, un abuz la care a fost supus în copilărie, copilul abuzat ajungând să se identifice, în timp, cu agresorul.

„În a două situaţie, adultul exteriorizează abuzul prin identificarea la nivel de structură de personalitate cu identitatea abuzatorului şi copierea tiparului de comportament abuziv. Adultul va transfera experienţa traumatică în plan extern, în relaţia iniţială de formare a identităţii abuzive (relaţia adult-copil) sau la nivelul tuturor relaţiilor interpersonale. Mecanismele psihologice care întreţin acest comportament au în spate identificarea cu emoţiile şi comportamentul abuzatorului: neîncredere şi sentimente de insecuritate în relaţia cu celălalt, negarea defensivă a emoţiilor şi comportamentelor dezadaptative, agresivitatea şi violenţa relaţională, tendinţa accentuată spre control şi dominare, lipsa de empatie şi asertivitate etc.”, încheie psihologul Ionuţ Ghiugan.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

De ce trebuie lasati copiii sa greseasca

Cel mai bine inveti din propriile greseli! Este un slogan despre care psihologii spun ca se aplica si in cazul copiilor, insa nu chiar in orice context. Cand si cat pot fi lasati copiii sa greseasca si cum le corectam comportamentul?Sunt intrebari pe care orice parinte tentat sa pedepseasca ar trebui sa si le puna. Asta pentru ca pedeapsa, mai ales cea fizica, nu aduce copilului niciun beneficiu.

“Mediul de crestere si educare isi pune influenta decisiv asupra dezvoltarii psihologice si sociale a copilului putand maximiza sau minimaliza potentialul genetic mostenit din familie. Parintii joaca un rol decisiv in asigurarea unui mediu securizant de crestere si dezvoltare dar si de modelare a comportamentelor innascute in vederea achizitionarii optime a abilitatilor de relationare necesare integrarii in mediul social si academic. Normele de comportament, regulie de relationare, sistemul de valori si credinte sunt invatate de copil pe parcursul primilor ani de viata in relatia directa cu parintii si familia extinsa”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

Specialistul avertizeaza ca trebuie sa tinem cont de faptul ca acest proces complex de invatare si modelare comportamentala, absolut necesar integrarii copilului in societate, este unul de durata si solicitant pentru parinti si copil.

“In lipsa unui sistem coerent de control si recompensare, de pedepsire a comportamentului inadecvat si adaptat nevoilor copilului, integrarea acestuia in relatiile cu ceilalti si societate poate fi dificila si problematica”, mai spune specialistul.

Pedepsele pot avea consecinte negative in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului. Pedepsele pot limita greselile, dar in cele mai multe cazuri nu reusesc sa imprime copilului dorinta de a face lucrurile mai bine. In general, copilul nu invata nimic din ele, nu devine nici mai prudent si nici mai corect. Cel mic poate ajunge sa asculte de frica, dar nu va deveni niciodata mai responsabil prin aceasta metoda.

“Pedepsele aplicate copilului ca parte a sistemului de educatie au un singur scop: sa responsabilizeze copilul privind consecintele directe sau indirecte ale propriului comportament. Pedepsele nu au ca si scop producerea durerii, suferinta emotionala sau fizica, invalidarea sau respingerea copilului. Aceasta maniera de corectie este inadecvata si neeficienta, iar atunci cand este folosita ca principal stil parental de disciplinare, naste consecinte negative in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului”’, explica renumitul psiholog.

Specialistul arata ca exista cel putin trei tipare de comportamente ale copilului ce necesita un raspuns educativ din partea parintelui.

Unul dintre ele se refera la comportamentele “gresite” ale copilulul ca urmare a lipsei de informatie adecvata sau lipsei de experiente practice.“In acest caz sarcina parintelui este de a transmite copilului informatia necesara si a-i arata, practic, prin exemplu direct, maniera de rezolvare <corecta> a situatiei problematice”, spune Ionut Ghiugan.

Stoparea comportamentului problema. Un alt tipar se refera la comportamentele “gresite” ale copilului ca urmare a invatarii unor strategii de rezolvare neeficiente sau neadecvate.

“In acest caz, sarcina parintelui este de a transmite copilului rezolvarea corecta a situatiei si de a-l incuraja constant sa adopte o noua stategie. De asemenea, parintele trebuie sa identifice in propriul comportament sau in relatiile copilului cu ceilalti, contextul in care copilul a invatat comportamentul neadecvat, pentru a putea limita sau stopa comportamentul problema”, mai spune psihologul.

Cel de-al treilea tipar la care face referire specialistul este legat de comportamentele “gresite” ale copilului ce pun in pericol viata acestuia sau au consecinte grave privind sanatatea fizica si psihica a copilului.

“In acest caz, parintele trebuie sa raspunda prompt in vederea stoparii comportamentului periculos. Ulterior, parintele trebuie sa evalueze contextul care a generat posibilul pericol si sa adopte masuri de modificare a mediului existential pentru a limita accesul copilului sau masuri de control si monitorizare pentru a evita o viitoare expunere”, mai spune Ionut Ghiugan.

„Copiii pot sa nu invete nimic din greseli sau sa invete lucruri neadaptative”. Specialistul spune ca cea mai buna solutie este ca micutul sa fie lasat sa experimenteze si sa inteleaga consecintele comportamentului sau. Cu o conditie: aceasta experimentare sa nu-i puna securitatea in pericol.

„Copiii trebuie lasati sa greseasca pentru a avea ocazia sa invete din propriile greseli, exceptie facand comportamentele <gresite> ale copilului ce pun in pericol viata acestuia. Ce trebuie sa cunoasca parintii este faptul ca in functie de varsta, copiii pot sa nu invete nimic din greseli sau sa invete lucruri neadaptative, iar in acest context interventia adecvata a parintelui este esentiala. Parintele trebuie sa pedepseasca comportamentul neadecvat al copilului, nu copilul ca persoana. Atunci cand nu tinem cont de acest lucru, copilul va intelege ca el este problema si va dezvolta o imagine de sine negativa, inadecvata sau lipsita de eficienta si performanta. Daca parintii nu se implica in acest proces de educare si nu-si asuma responsabilitatea disciplinarii inca din primii ani de viata, atunci copilul va fi <pedepsit> de catre ceilalti si societate prin respingere si invalidare”, mai spune cunoscutul psiholog.

Experimentarea sentimentului de vinovatie pentru greselile facute este utila copilului pentru ca ulterior il va ajuta sa se autocontroleze in fata unei posibile fapte urate.

„Pentru un parinte poate fi dificil sa accepte faptul ca propriul copil greseste, dar este foarte important sa intelegem ca prin greseli, copiii invata lectii importante de viata si castiga incredere si autonomie. O parte importanta a succesului ca viitor adult este legata de dezvoltarea inteligentei emotionale, iar acest lucru inseamna ca am invatat de la parintii nostrii ce trebuie sa facem dupa ce gresim”, incheie psihologul Ionut Ghiugan.

Citeste mai mult: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Psihologia violului. Actul sexual violent este un instrument de satisfacere a nevoii de a domina

Fie ca vorbim despre „gentleman-ul” violator, violatorul exploziv ori violatorul sadic, intotdeauna in spatele acestei forme de violenta sta o nevoie puternica de control si mai putin una de a face sex. Furia si dorinta de a domina printr-un astfel de act au in spate un trecut plin de resentimente fata de sexul opus, in care, de multe ori apare si experienta propriilor abuzuri la care violatorul a fost supus in copilarie.

„Exista in literatura de specialitate mai multe modele propuse pentru a clasifica violenta ca forma suprema de agresivitate antisociala, plecand de la modul in care aceasta se exprima in comportament: violenta prin atac, planificata si cu finalitate anticipata si violenta impulsiva, reactiva, defensiva ca urmare a unei stimulari din mediu exterior. Violul nu este legat in primul rand de sex. Violul este o forma de violenta si o expresie a furiei si nevoii de control si dominare”, explica pentru “Adevarul”, psihologul Ionut Ghiugan.

Actul sexual nu este, in cazul violului, un scop, ci un instrument de satisfacere a nevoii de a domina.

“Sexul este doar arma care produce agresiunea folosit in mod distructiv pentru a exprima in sfera relatiei propriile nevoi si trebuinte instictive. In cazul agresorilor sexuali nu exista un singur profil care sa explice comportamentul violent si motivatia care sta in spatele acestuia. Vor exista diferente semnificative legate de motive, caracteristici psiho-individuale si tehnici prin care violenta sexuala este pusa in act. Atacatorii sexuali pot prezenta caracteristici de la unul sau mai multe profiluri”, spune specialistul.

Exista patru tipologii principale ale violatorului. Gradul de agresivitate a violatorului difera de la o tipologie la alta.

„Gentleman-ul” violator se considera un ratat.In prima dintre tipologii intra acei indivizi cu stima scazuta fata de propria persoana, care prin viol castiga puterea necesara pentru a compensa o imagine de sine negativa, o inaptitudine sau disfunctie prezenta in plan sexual si social.

„<Gentleman-ul> violator este cel mai putin violent si este cunoscut sub numele de „gentleman” violator. Este un individ singuratic si se considera un ratat. Acest tip de violator crede ca victima „se bucura”de viol. El poate fi politicos si „atent” cu victima. Poate afisa o arma doar pentru a obtine cooperare din partea acesteia. Intentia lui este in general de a nu-i face rau, desi in cazul „refuzului” poate deveni violent. Ataca victima când este singura, de obicei in casa acesteia. Acest violator incearca sa-si creasca stima de sine prin controlul agresiv in plan sexual a unei alte persoane”, explica renumitul psiholog.

Exploatatorul – genul macho man. O tipologie cu un plus de violenta fata de precedenta categorie este cea a individului care-si supune victima la perversiuni din nevoia de a-si confirma barbatia, care, fara un astfel de act, ridica semne de incertitudine pentru propria persoana.

“In categoria <exploatatorilor> intra agresorii sexuali care prin viol isi valideaza masculinitatea. Adopta un comportamet agresiv, dar non-letal si singura lor indoiala este legata de propria masculinitate. Acest individ transporta victimele intr-o locatie de asalt si adopta comportamente sexuale perverse ce lasa victima intens traumatizata emotional. Solicita victimei sa fie total supusa si cooperanta, iar in caz de refuz, foloseste pumnii ca arma preferata. De obicei, este atletic, practica exercitii fizice si-i place imaginea de macho man (haine cu stil, masini ostentative, etc.)”, mai spune renumitul psiholog.

Violatorul exploziv – un trecut plin de resentimente. Cea de-a treia tipologie include indivizii cu un nivel ridicat de agresivitate fizica si sexuala.

“Violatorul exploziv proiecteaza asupra femeilor toata ura si mania traita ca urmare a unor experiente anterioare, in care s-a simtit ranit si nedreptatit de o femeie. Prin viol el vrea sa pedepseasca femeia, sa o raneasca, sa o degradeze. Trecutul poate include abuzul fizic si emotional din partea unuia sau ambilor parinti. Relatiile cu femeile semnificative din viata sa au fost sarace afectiv sau nehranitoare si au creat un trecut plin de resentimente si emotii ostile fata de sexul opus”, mai spune specialistul.

Psihologul precizeaza ca in acest caz, violul apare, de obicei, dupa un eveniment negativ care implica relatia cu o femeie din viata sa. Atacul este foarte brusc, neplanificat si intens.

“Victima sufera numeroase leziuni fizice si genitale, si va ramane intens traumatizata fizic si emotional. Acest individ prin comportamentul sau agresiv-exploziv este extrem de periculos si imprevizibil”, mai spune specialistul.

Violatorul sadic tortureaza victima zile intregi, chiar saptamani. Cea mai periculoasa dintre tipologii, violatorul sadic, nu da, practic, nicio sansa victimei. La randul lui, o fosta victima a unor abuzuri comise asupra sa in perioada copilariei, violatorul sadic savureaza chinul victimei, careia ii prelungeste pe cat posibil agonia.

“Violatorul sadic adopta un comportament agresiv-sadic si letal. Intentia lui este de a degrada, tortura si ucide victima, fiind singurul mod prin care poate obtine satisfactia sexuala. Provoaca in mod constant si repetat durere si suferinta victimei pentru a crea frica si teroare, aceste emotii fiind singurele care pot sa-i produca placerea. In trecutul sau se poate regasi faptul ca a fost crescut de un singur parinte si un istoric de abuz fizic si deviatie sexuala. Acest tip de copil prezinta adesea tendinte agresive si sexuale anormale timpuriu”, explica Ionut Ghiugan

Victima e norocoasa daca scapa cu viata Specialistul spune ca violatorul din aceasta tipologie are capacitatea de organizare si planificare a agresiunii.

“Atacurile sale sunt gandite si premeditate. El va duce de obicei victima intr-o zona retrasa pentru a avea un control complet. El poate mentine victima legata timp de zile sau saptamani, timp in care o tortureaza si violeaza repetat. El va spune victimei ce intentioneaza sa faca pentru a creste frica si suferinta acesteia. Victima violatorului sadic va fi norocoasa sa scape cu viata din aceasta experienta terifianta.”, incheie renumitul psiholog.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Sindromul Genovese. De ce, atunci cand suntem in multime, asteptam ca altii sa dea primii o mana de ajutor unei persoane aflate in pericol

Desi pare paradoxal, statisticile demonstreaza ca sansele ca o persoana sa intervina pentru salvarea unui om care ar avea nevoie de ajutor urgent sunt mai mici daca in jur se afla si altii care ar putea salva victima, decat daca acea persoana ar fi singurul potential salvator. Este vorba de asa-zisul „efect de spectator“, un fenoment controversat cunoscut si sub denumirea de Sindromul Genovese.

„Exista o serie de situatii de urgenta care afecteaza considerabil tiparul obisnuit de raspuns al martorilor: situatiile de urgenta care implica pericol de vatamare sau daune pentru martor, situatiile de urgenta neobisnuite si rare si situatiile de urgenta care necesita o actiune prompta, imediata”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

Sunt conjuncturi in care oamenii dau dovada de lipsa crasa de reactie cand cineva este intr-o situatie de urgenta, daca la eveniment sunt si alte persoane care ar putea sa intervina in favoarea victimei.

„Grupurile mari au tendinta sa nu actioneze in ajutorul victimei” . Acest comportament a fost definit ca „Sindromul Genovese“, dupa numele victimei unei agresiuni petrecute in 1994, in New York, cand tanara Kitty Genovese a fost atacata pe strada, in timp ce se indrepta spre casa, de un neconoscut, care a injunghiat-o de mai multe ori. O scena teribila, pe care au vazut-o sau au auzit-o din casele lor nu mai putin de 38 de martori. Niciunul dintre ei insa nu a intervenit in timpul celor aproape 40 de minute cat a durat atacul si nimeni nu a sunat la Politie. Insusi criminalul, ajuns in fata magistratilor, a marturisit ca nimeni nu parea sa vrea sa-l impiedice sa-si comita fapta.

„Astfel, in situatii de urgenta oamenii reactioneaza mai prompt in conditiile in care exista un numar mai mic de martori la eveniment, iar grupurile mari au tendinta sa nu actioneze in ajutorul victimei, intr-un mod aparent paradoxal. Lipsa de reactie fata de nevoia victimei de ajutor nu este rezultantul apatiei, indiferentei, lipsei educatiei civice, ci tendintei de conformism social care determina un raspuns aparent atipic si ilogic: daca ceilalti nu intervin, eu de ce sa fac asta”, mai spune psihologul.

Una dintre explicatiile acestei indiferente este ca fiecare dintre cei care ar putea da o mana de ajutor este mai degraba atent la comportamentul celor aflati in aceeasi situatie cu el, persoane care, practic, ar putea interveni si spera ca „altcineva”, care este mai abilitat sa intervina, sa o si faca.

„Responsabilitatea individuala este diluata de grup”. Intrebarea fireasca este de ce in cazul Genovese oamenii, care in particular sunt capabili de empatie, putandu-se identifica cu suferintele si nevoile altora, isi inhiba comportamentul de ajutorare doar pentru ca sunt si altii care, teoretic, si l-ar putea manifesta la acel moment.

„Experimentele din psihologia sociala, organizate in urma unor cazuri reale, au demonstrat faptul ca oamenii reactioneaza diferit in situatia in care un alt om este intr-o situatie periculoasa sau de urgenta. Exista un criteriu individual axat pe caracteristicile personale, experienta interioara legata de astfel de situatii, etc, dar, mai important, exista un criteriu legat de psihologia multimilor si modul in care responsabilitatea individuala este diluata de grup”, mai spune Ionut Ghiugan.

Lipsa de reactie la nevoia unei persoane aflate in situatie de urgenta si rezumarea la postura de spectator poate fi catalogata drept un comportament antisocial.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Complexul Electra sau cum intra fetitele in competitie cu mama lor pentru castigarea atentiei tatalui

Similara Complexului Oedip la baieti, competitia de natura psihosexuala a unui copil (fata, in general) cu mama pentru posesia tatalui, cunoscuta ca si Complexul Electra, poate fi normala pana la un anumit punct. Depasirea acestui complex este esentiala, altfel fetele se vor transforma in adolescente nesigure si, mai apoi, in femei imature, cu o nevoie exacerbata de a primi atentie din partea partenerului.

„Sigmund Freud crede ca personalitatea noastra si modul in care ne raportam la viata de relatie ca adulti se formeaza in prima parte a copilariei. In functie de modul in care copilul in relatie cu ambii parinti este ajutat sa depaseasca anumite etape «conflictuale» ale dezvoltarii sale, el va reusi sa se formeze armonios si echilibrat”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

Complexul Electra a primit aceasta denumire dupa personajul mitologic de origine greaca Electra, care a pus la cale, impreuna cu fratele ei, Orestes, o razbunare impotriva mamei lor, Clytemnestra, si a tatalui lor vitreg, Aegisthus, pentru asasinarea tatalui lor biologic, Agamemnon.

„In psihanaliza neo-freudiana, complexul Electra desemneaza un concept teoretic specific dezvoltarii psiho infantile in procesul de formare a identitatii feminine. In aceasta etapa, fata traieste un conflict intern intens determinat de prezenta sentimentelor ostile, de concurenta si furie fata de mama, in raport cu atentia si afectiunea pentru tata”, mai spune renumitul psiholog.

Complexul Electra este o competitie psihosexuala intre fiice si mame pe care cele din urma au datoria sa o corecteze pentru a le acorda celor dinai sansa la o dezvoltare normala.

„Depasirea acestui complex joaca un rol cheie in maturizarea psihosexuala a viitorului adult si formarea sentimentului propriei identitati feminine. Atunci cand complexul Electra este depasit, fata se identifica cu propria mama, interiorizand carcateristicile si calitatile acesteia ca parte a propriei identitati, asumandu-si feminitatea si rolurile specifice acesteia”, explica Ionut Ghiugan.

Nedepasirea acestei etape creaza probleme majore fetelor in procesul lor de transformare in femei, mai ales in ceea ce priveste viitoarele relatii, din postura de partenere.

„Fetele care raman fixate in acest stadiu se dezvolta ca adulti nesiguri si imaturi care adopta comportamente neadaptative, centrate pe o nevoie pemanenta de atentie si afectiune din partea partenerului”, incheie cunoscutul specialist in psihologie, Ionut Ghiugan.

Citeste mai mult: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Cum ajung barbatii sa faca un obicei din cucerirea si abandonarea femeilor in cautarea „mamei perfecte“

Complexul Oedip, un concept celebru al doctrinei psihanalitice, este motivul pentru care baietii care-si idolatrizeaza mama ajung intai sa-si urasca tatal, iar apoi s-o caute pe mama in viitoarele partenere si explicatia pentru care fetitele spun ca vor sa se marite cu tata

 „Sigmund Freud, parintele psihanalizei a definit personalitatea ca un rezultat complex al interactiunii dintre biologie (instinct) si mediul de crestere si dezvoltare. Omul se formeaza parcurgand mai multe etape (stadii), fiecare stadiu al dezvoltarii fiind caracteristic unei varste si guvernat de catre o trebuinta specifica. Daca trebuintele copilului specifice unei etape de formare nu sunt satisfacute sau, din contra, sunt satisfacute in mod excesiv, dezvoltarea lui emotionala si psihosociala se opreste la acel nivel, iar copilul va deveni un adult insuficient adaptat si nevrotic. Conflictele interne care ne marcheaza copilaria sunt de natura sexuala, prin „sexual”, Freud intelegand orice activitate care produce placere si care, la copii, se manifesta neinhibat si natural: suptul, dorinta de a-si arata corpul sau de a vedea corpul altora, excretia si retentia anala, leganatul, muscatul, masturbarea.”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

In Complexul Oedip, denumit dupa tragedia antica „Oedip Rege”, mama sau tatal ajung sa reprezinte pentru copilul de sex opus modelele de functionare psihosexuala. De intensitatea legaturii erotice inconstiente pe care fetita sau baiatul o au cu tata, respectiv mama, va depinde mai tarziu capacitatea copilului de a avea relatii de cuplu normale.

„Complexul Oedip este un concept central in doctrina psihanalitica si defineste legatura erotica inconstienta cu parintele de sex opus si rivalitatea fata de parintele de acelasi sex, legatura care se dezvolta in copilarie in jurul varstei de 4-7 ani. Adultul sanatos depaseste complexul Oedip prin identificarea cu parintele de acelasi sex, in timp ce un adult insuficient adaptat si nevrotic ramane blocat in aceasta etapa, traind sentimente de vinovatie si teama in cadrul unei stari nevrotice. Depasirea complexului Oedip reprezinta o etapa decisiva in care se pun bazele identitatii sexuale si se formeaza setul de atitudini si comportamente interpersonale care definesc feminitatea si masculinitatea”, mai spune renumitul psiholog.

Afectiunea speciala pentru parintele de sex opus devine periculoasa pentru copil de la un anumit nivel de intensitate in sus, cand copilul isi manifesta ura fata de un parinte, pe care l-ar dori inlaturat, si dragostea exagerata si nepotrivita pentru celalalt. Daca micutul nu este ajutat sa iasa din aceasta problema infantila, sentimentele ii vor sabota cu siguranta relatiile pe care baiatul sau fetita le va avea mai tarziu.

„Psihanaliza sustine ca rezolvarea ineficienta a conflictului face ca persoana sa ramana fixata la acest stadiu, iar ca adultul va avea tendinta spre narcisism, va cauta sa atraga atentia si ii va fi dificil sa stabileasca relatii interpersonale mature. Va cauta in permanenta atentia si confirmarea ca este atractiv fizic si sexual, iar daca nu va fi validat in relatie, va dezvolta sentimente de inferioritate si inadecvare. Ca barbat isi va manifesta ostentativ masculinitatea si va face un obicei din cucerirea si abandonarea femeilor plecand de la credinta ca niciuna nu merita mai mult, pentru ca nu se ridica la nivelul mamei lui “perfecte”. Ca femeie va deveni seducatoare si va afisa ostentativ feminitatea pentru a manipula si a cucerii atentie si afectiune. Deseori se va orienta spre barbati mult mai in varsta, pe care ii asociaza tatalui „interzis”, mai spune psihologul Ionut Ghiugan.

O gestionare corecta din partea parintilor a perioadei Complexului Oedip ii va feri pe copii de aceste viitoare consecinte dezastruoase si-i va ajuta sa se dezvolte normal din punct de vedere afectiv. Cum se face aceasta gestionare? Prezentandu-i celui mic, pe intelesul lui, diferenta dintre copii si adulti, diferenta dintre relatiile pe care ei le au cu mama si tata si cele pe care le vor avea cu viitorii lor parteneri.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Efectele teribile pe care le are lipsa mamei din viata copilului

Incapacitate de a-si exprima emotiile, depresie, relatii sociale dezorganizate si o adaptare maladiva la cerintele sociale sunt doar cateva dintre problemele copiilor care cresc fara mama. Cel mai vizibil efect negativ al lipsei materne apare insa nu in primii ani ai despartirii, ci in perioada adolescentei.

“Legatura umana instictiva cea mai puternica si cea mai veche este aceea intre mama si copil. Aceasta legatura este programata biologic si declansata la nastere ca parte intrinseca a supravietuirii copilului. Relatia timpurie mama-copil reprezinta baza procesului de dezvoltare fizica si psihica a copilului dar si o rampa de lansare pentru urmatoarele achizitii la nivel intelectual, afectiv si social”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

Afectiunea dintre copil si mama sa poate fi considerata o prelungire a conexiunii fiziologice dintre cei doi, existenta inca din fazele intrauterine.

“Interactiunea individului la nivelul relatiilor personale si sociale are la baza modelul de interactiune mama-copil format in relatia materna timpurie. Legatura biologica mama-copil se afla in centru dezvoltarii fizice si afective a copilului, dar si baza procesului prin care copilul invata sa se integreze si sa functioneze social”, mai spune cunoscutul psiholog.

Legatura afectiva a copilului mic fata de cea care i-a dat viata este foarte vizibila in primii de viata. Separarea bebelusului de mama, spre exemplu, provoaca din partea micutilur, reactii care, in cele mai grave situatii, pot ajunge pana la refuzul de a mai manca sau enuresis (urinatul in pat). Si copiii mai mari pot reactiona violent la despartirea de mama, chiar si cand este vorba doar despre o separare temporara.

“Absenta mamei in viata copilului sau lipsa legaturii normale mama-copil produce efecte diferite in functie mai multi factori contextuali: varsta copilului, istoricul anterior de dezvoltare, existenta unei relatii materne substitut capabile sa acopere nevoile de dezvltare ale copilului, prezenta unei relatii tata-copil apropiate si apte sa ofere copilului sprijinul necesar in dezvoltare si crestere”, mai spune psihologul Ionut Ghiugan.

Incapacitate de exprimare a emotiilor. Cei mai multi dintre copiii care cresc fara figura si dragostea materna risca sa ajunga, daca nu au niciun substitut pentru aceste lipsuri, adulti disfunctionali.

“Pe termen lung, efectele negative ale absentei materne in viata copilului sau lipsa legaturii normale mama-copil variaza de la o incapacitate de exprimare a emotiilor si afectelor, stare cronica de depresie, relatii sociale dezorganizate, un grad scazut de siguranta si interes in exploararea mediului, adaptare maladiva la cerintele sociale si profesionale ale vietii adult”, spune renumitul psiholog.

Incapacitatea de a ajunge la maturizare emotionala. Copilul este afectat nu doar in etapa pierderii mamei ci si mai tarziu, pentru ca lipsa mamei in copilarie creeaza deficiente emotionale si comportamentale care se vor vedea pe parcursul intregii vieti.

“Pierderea relatiei timpurie mama-copil si lipsa unei relatii materne substitut adecvata nevoilor copilului, reprezinta principalul obstacol in dezvoltarea viitoare a unui copil, cu efecte profunde si uneori insurmontabile. In acest context vorbim de un viitor adult lipsit de capacitatea de a ajunge la maturizare emotionala, lipsiti de afect, incapabil sa iubeasca sau sa aiba grija de altii, cu un tip de atasament nesecurizat sau dezorganizat”, precizeza Ionut Ghiugan.

Nu doar lipsa efectiva a mamei cauzeaza seria lunga de probleme amintite. Daca mama este prezenta fizic, insa nu poate oferi afectiunea de care copilul are nevoie, rezultatele pot fi aceleasi.

“Desi relatia mama-copil este o legatura care se formeaza si mentine instictiv, exista cateva situatii care dezorganizeaza profund impulsul matern biologic: o mama cu istoric de tulburare psihica (psihotica), influenta alcoolului sau drogurilor, legatura nesanatoasa a mamei cu propria sa mama in copilariei, mediu social ostil de dezvoltare, moartea sau pierderea propriei mame”, mai spune specialistul.

Adaptarea greoaie la cerintele academice. Paradoxal, nu copilaria este cea in care efectele lipsei mamei sunt cele mai puternice, ci adolescenta.

“Rezultatul negativ al lipsei materne poate fi observat inca de la varsta prescolara, dar efectul cel mai vizibil apare in perioada adolescentei. Adolescentul nu este capabil sa formeze legaturi personale si sociale adecvate si se adapteaza cu dificultate la cerintele academice specifice varstei”, incheie cunoscutul psiholog Ionut Ghiugan.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Copiii care isi rod unghiile ascund o teama uriasa. Adultii cu acest obicei au, in general, obsesia perfectionismului

Tulburarile repetitive concentrate pe corp, cum este rosul unghiilor, apar frecvent la persoanele axate pe excelenta. Cand vine vorba despre copii, insa, obiceiul este asociat unor conflicte semnificative in relatiile de familie sau a unor probleme de natura emotionala. Neinteles si netratat, acest comportament poate avea consecinte grave pentru viitorul adult.

“Rosul unghiilor este un comportament repetitiv care are ca rezultat distrugerea propriilor unghii si adesea a pielii din jurul unghiilor. Acest comportament este destul de comun mai ales la copii si adolescenti, dar in anumite situatii este mai mult decat un obicei prost. Atunci cand devine o activitate compulsiva ce conduce la autovatamare (sangerari, vanatai, infectii sau chiar daune permanente la degete), exista un semn serios de intrebare privind sanatatea mentala si functionarea psihologica a persoanei”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

Milioane de oameni din intreaga lume au astfel de comportamente, care doar aparent sunt gesturi inofensive. Specialistii avertizeaza ca de foarte multe ori este vorba de afectiuni mentale periculoase care, fara un tratament de specialitate, pot atrage si alte probleme.

“In situatiile in care acest obicei devine o obsesie daunatoare prezenta frecvent in comportamentul persoanei, efectele negative se manifesta atat la nivelul sanatatii fizice, cat si la nivel psihologic si social (anxietate, rusine, respingerea si stimagtizarea la nivel social)”, mai spune psihologul.

Anxietate de separare. Un copil care isi roade unghiile ascunde probleme emotionale ale caror cauze pot fi gasite, cel mai adesea, in disfunctionalitatile din familie. Pedepsirea copiilor care au un astfel de comportament in ideea renuntarii la acest obicei periculos este cea mai proasta solutie. Micutii cu astfel de probleme trebuie mai intai intelesi, apoi ajutati.

“La copii si adolescenti, roaderea unghiilor apare frecvent asociata cu alte tulburari comportamentale si emotionale: tulburare de hiperactivitate si deficit de atentie, tulburari opozitionale, anxietate de separare si tulburarea obsesiv-compulsiva. In acest context, interventia psihoterapeutica este necesara atat pentru stoparea acestui comportament invalidant la nivel personal si social, cat si pentru tratamentul celorlalte tulburari conexe. Independent de tratamentul psihoterapeutic, un rol decisiv il joaca educatia parentala si sistemul relational familial, deoarece in multe situatii astfel de probleme ale copilului sunt consecinta directa a unui stil parental neeficient sau a unor conflicte semnificative in relatiile de familie.”, mai spune Ionut Ghiugan.

Cei axati pe performanta sunt mai vulnerabili. Specialistul spune ca la adulti acest comportament repetitiv este in multe situatii legat de o tulburare obsesiv-compulsiva sau de o structura de personalitate perfectionista.

“Oamenii care sunt axati pe performanta si excelenta sunt aparent mai vulnerabili la tulburari repetitive concentrate pe corp. Roaderea unghiilor joaca un rol de reglare emotionala si calmare in confruntarea cu situatii sau evenimente evaluate ca fiind incarcate de stres, frustrante, neconforme cu asteptarile. Din pacate, majoritatea celor care se confrunta cu aceasta compulsie nu accepta ca au o problema ce interfereaza negativ cu relatiile personale, socio-profesionale si echilibru psihologic si din acest motiv nu solicita ajutorul de specialitate”, mai spune Ionut Ghiugan.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Sindromul Alice in Tara Minunilor – una dintre cele mai enigmatice tulburari neurologice

Category : Psihologie clinică

Denumit dupa celebrul volum al lui Lewis Carroll, sindromul „Alice in Tara Minunilor” are manifestari la fel de ciudate ca si personajul principal al cartii. Asa cum Alice devine in poveste ba foarte mica, ba uriasa, la fel si pacientul diagnosticat cu aceasta tulburare are halucinatii vizuale sau senzoriale care il fac sa simta ca intregul corp sau doar anumite parti ale acestuia au crescut ori s-au micsorat subit.

“Sindromul Alice in Tara Minunilor este o afectiune neuorologica destul de rara, care se manifesta prin perceperea distorsionata a propriului corp. Persoanele afectate au impresia ca anumite parti ale corpului sunt mai mari sau mai mici ca in realitate sau ca au forme ciudate”, explica, pentru Adevarul, psihologul Ionut Ghiugan.

Activitate anormala in cortexul vizual Straniul sindrom, care mai este cunoscut si ca „halucinatia liliputana”, dupa micile personaje ale unei unei alte scrieri de fictiune, “Calatoriile lui Gulliver” de Jonathan Swift, este legat de expunerea la anumiti virusi si droguri dar poate aparea si in contextul altor afectiuni.

“Aceasta tulburare perceptiva pare a fi provocata de infectii virale, epilepsie, migrene, tumori pe creier sau consumul de droguri psihoactive. Studiile au demonstrat ca pacientii prezinta o activitate anormala in cortexul vizual, responsabil de perceperea corecta a formei si marimii obiectelor”, mai spune psihologul.

Si nu doar propriul corp e distorsionat. Si obiectele din jur incep sa para, dintr-o data, mai mari sau mai mici decât in realitate. La fel distanta si spatiul, care si ele apar deformate.

“Persoanele afectate pot prezenta fie micropsie sau macropsie. Micropsia este o conditie vizuala anormala, care apare de obicei in contextul halucinatiei vizuale, in care persoana afectata vede obiectele ca fiind mai mici decât in realitate. Macropsia este o afectiune in care individul vede totul mai mare decât este de fapt”, mai spune Ionut Ghiugan.

Dezorientare severa. Aceste halucinatii sunt insotite frecvent de migrene. In plus, distorsionarea simtului timpului este un alt simptom care completeaza lista manifestarilor acestei stranii tulburari neurologice.

“Persoana afectata de acest sindrom poate pierde, de asemenea, sentimentul de timp, o problema similara cu lipsa perspectivei spatiale. Cu alte cuvinte, timpul pare sa treaca foarte incet. Lipsa de timp si spatiu conduce la dezorientare severa si sentimente intense de neadecvare”, explica renumitul psiholog.

Perceperea distorsionata a realitatii ii fac pe pacientii cu sindromul Alice in Tara minunilor sa aiba senzatia ca sunt foarte vulnerabili, expusi unor riscuri majore, mai ales ca in timpul manifestarii atacurilor acestei afectiuni, miscarile pe care cei in cauza le fac sunt adesea insotite, in mintea lor, de un sunet, ceea ce ii face pe pacienti sa aiba retineri in a se mai misca. De altfel, manifestarile paranoide legate sindromul Alice in Tara Minunilor pot crea un pericol real pentru acesti oameni. Din fericire, acest ciudat sindrom este rar. Din nefericire, tocmai faptul ca apare rar lasa fara raspuns multe intrebari legate de manifestarile sale enigmatice.

Articol de Cristina Stancu
Citeste mai mult: www.adevarul.ro


  • 0
646x404

Cum distruge lumea moderna una dintre cele mai frumoase legaturi sociale: „Se pierde cel mai solid argument de apartenenta la familie, valori si traditii“

Dincolo de nenumarate avantaje, schimbarile aduse de lumea moderna in care traim implica pierderi care cu greu pot fi suplinite de orice progres tehnologic, economic sau de orice alta natura. Printre aceste „victime colaterale” se numara distrugerea uneia dintre cele mai frumoase relatii pe care familia s-a bazat dintotdeauna. Realitatile lumii in care traim priveaza din ce in ce mai multi copii de experienta unei relatii cu adevarat semnificative pentru orice familie, cea dintre nepoti si bunicii lor, a punctat doctorul Gillian Lockwood, directorul unei clinici de feritilitate din Marea Britanie, in cadrul unei conferinte sustinute zilele trecute la Festivalul de Stiinta de la Cheltenham.

Cuplurile amana tot mai mult momentul venirii pe lume al unui copil, in dorinta de a avea o cariera si o situatie financiara stabile, obiective tot mai greu de atins si de mentinut in zilele noastre. Varsta medie de 30 de ani este cea la care femeile aleg din ce in ce mai des sa ramana insarcinate, iar tendinta este ca acest prag sa fie impins catre 35 sau chiar 40 de ani, situatie cu care se confrunta mare parte din tarile europene. Conform statisticilor, 40% din romancele din mediul urban care au pana in 30 de ani (29,5 ani pentru bucurestence) nu au inca un copil. La oras, varsta medie la care femeile devin mame a crescut cu zece ani fata de cea a parintilor lor. Daca in anii ’60, cele mai multe femei nasteau primul copil in jurul varstei de 20 de ani, date recente arata ca acest moment vine in prezent la 30 de ani sau chiar dupa aceasta varsta, conform datelor oferite de Institutul National de Statistica, in 2014. Odata cu inaintarea in varsta apar si dificultatile legate de conceperea unui copil, dar si un risc mai mare de probleme de sanatate pentru mama si copil. O femeie ajunge la apogeul fertilitatii intre varsta de 20 si 24 de ani. La femeile cu varsta cuprinsa intre 35 si 39 de ani, fertilitatea este la un sfert din capacitatea maxima, pentru ca in cazul celor cu varsta intre 40 si 45, sansa de a deveni insarcinata sa fie cu 95% mai mica decat a unei femei de 20-25 de ani.

Legatura bunici-copil, cel mai solid argument de apartenenta la familie, la valori si traditii. Vorbind despre pierderea acestei relatii, psihologul Ionut Ghiugan observa ca „includerea bunicilor in viata copilului reprezinta cel mai solid argument de apartenenta la familie, la valori si traditii, legatura bunici-copil reprezentand, de fapt, conectarea copilului la trecutul parintilor si la devenirea lor ca adulti”. Chiar daca la prima vedere nu pare atat de relevant, relatia copiilor cu bunicii poate aduce multe beneficii de ordin emotional si educativ pentru copil. Bineinteles, acest lucru este posibil atunci cand bunicii se bucura inca de o stare de sanatate buna si de energie pentru a se putea implica intr-o astfel de relatie solicitanta.

In acelasi timp, diferenta tot mai mare de varsta intre generatia parintilor si a copiilor poate accentua posibilele conflicte intre cele doua tabere. Iar nepotii se pot bucura de o relatie implinita, de pe urma careia pot primi lectii importante de viata, doar in conditiile in care exista o relatie armonioasa de familie intre parinti si bunici. De aceea, modul de a percepe autoritatea si regulile pe care copilul trebuie sa le respecte trebuie sa fie identice, subliniaza Ghiugan: „In lipsa unui acord, buncii se pot plasa intr-o relatie de conflict cu autoritatea parintilor, iar copilul va alege in mod sigur varianta care este cea mai comoda pentru el.”

Pe de alta parte, cuplurile nu se mai grabesc sa aduca pe lume un copil si pentru ca au devenit mai preocupate de faptul ca statutul de parinte implica limitarea libertatii personale, dar si cresterea responsabilitatilor in cuplu, doua motive importante care duc la amanarea unui astfel de pas important. Astfel, cuplurile realizeaza ca “aparitia unui copil le va ingradi activitatile pe care obisnuiau sa le faca inainte de venirea pe lume a bebelusului: iesirile in oras cu prietenii, vacantele si plecarile in concediu si, in general, timpul rezervat pentru activitatile comune de cuplu sau individuale”, dupa cum subliniaza psihoterapeutul.

La fel de important este ca aparitia copilului sporeste responsabilitatea fiecarui partener, apar noi activitati si nevoi legate de ingrijirea copilului, care sporesc presiunea in relatia de cuplu.

Prin aparitia copilului, relatia capata un nou sens, din perspectiva unui angajament pe viata in relatia de cuplu si statutului de parinte, ceea ce sporeste teama si nesiguranta. In general, aceasta modificare este privita diferit de cei doi parteneri. Femeia devenita mama, are nevoie de atentie, intelegere si ajutor din partea partenerului, de un mediu stabil emotional si securizat financiar pentru a-si creste copilul in bune conditii. Barbatul devenit tata trebuie sa raspunda acestor schimbari, sa tolereze aceasta presiune si sa depuna eforturi pentru a constientiza si accepta noua situatie, detaliaza psihologul. Dovada de imaturitate sau centrare excesiva asupra propriilor nevoi Nu in ultimul rand, psihologul atrage atentia ca, in multe situatii, refuzul de a avea copii poate fi privit ca o dovada de imaturitate sau centrare excesiva asupra propriilor nevoi. In conditiile in care momentul conceperii unui copil este evitat sistematic, desi exista toate conditiile necesare acestui pas, atunci putem vorbi de cauze de ordin emotional ce isi au originea in experientele noastre anterioare legate de modelul familial interiorizat, de educatia primita in mediul in care am crescut si ne-am dezvoltat, conchide psihologul Ionut Ghiugan.

Aricol publicat în: www.adevarul.ro